În 1999, la Stoenești era oprită de către forțele de ordine ultima mineriadă. Vorbim de-al șaselea marș al minerilor spre Capitală. În ianuarie 1990, după ce au înconjurat Palatul Victoria, minerii au obținut sporuri salariale, subvenționarea minelor nerentabile și accesul la casele de vacanță din Valea Jiului, transferate sindicatelor. Economia, incapabilă să susțină o industrie extractivă la scara celei din comunism, pe de o parte, amatorismul guvernării CDR, care a făcut disponibilizări excesiv de mari, de cealaltă parte, au dus la confruntările din 1999. În luna ianuarie a acelui an, după ce detașamentele lui Miron Cosma au făcut praf jandarmii, la Costești, guvernul Radu Vasile cedase, din nou, cererilor sindicale. În februarie, după condamnarea de către Curtea Supremă, jandarmii au intrat în forță, la Stoenești, iar polițiștii l-au arestat pe Cosma, pe drumul spre Caracal.
Protestele funcționarilor de la Finanțe ar putea fi comparate cu revoltele minerești din anii 90?
Dacă în primul deceniu post-revoluționar finanțările internaționale erau condiționate de reformarea economiei (vezi programele PSAL I și II), finanțările PNRR vor fi pierdute dacă nu se reformează administrația. Vorbim de administrația cu cea mai slabă performanță în atragerea de fonduri europene, cu o imagine puternic asociată cu corupția și de un aparat birocratic care a crescut, de la 600.000 de posturi în 1989, la peste 1,2 milioane de angajați, astăzi. Mai gravă decât creșterea cheltuielilor directe, cu plata salariilor, este povara pe care acest mastodont o pune în spatele firmelor care produc în România: tone de hârtii de completat, luni de întârziere pentru aprobări, ani de blocaje în justiție.
Iar lucrurile, în loc să se schimbe în bine, merg tot mai rău. Din 2015 până azi România a reușit să coboare opt poziții în clasamentul mondial al ușurinței de a face afaceri, ajungând pe locul 45. Iar la numărul IMM-urilor raportat la mia de locuitori, stăm mai rău ca Bulgaria sau Ungaria. Și de șapte ori mai rău ca Olanda, Portugalia sau Austria, care au circa 200 de IMM-uri la mia de locuitori, față de 30, câte funcționează în țara noastră.
În schimb, cu circa 200.000, ca număr al posturilor bugetate degeaba, rupem Germania, care are doar 360.000 de posturi neocupate, la o populație de patru ori mai mare.
Dacă țările occidentale își permit să ducă în spate o birocrație mult prea solidă, ba chiar unele o văd ca pe o soluție pentru reducerea șomajului, nu cred că putem recupera decalajele istorice care ne separă de Vest alergând cu o ghiulea atât de grea legată de picior. De ce se dezvoltă IMM-urile mai bine în Portugalia, nu cu mult mai bogată? De ce este Marea Britanie înaintea noastră cu 27 de poziții, în clasamentul ”doing business”? Este răspunderea doar a politicienilor care au dus țara într-o direcție greșită, sau are o parte din vină și administrația, pe măsura puterii de a bloca sau măcar amortiza o încercare de reformă?
Săptămâna trecută, funcționarii de la Finanțe au obținut de la Marcel Boloș promisiunea unor creșteri salariale, după un protest pe holurile instituției din Bulevardul Libertății, în care lucrează și ei și ministrul.
Creșteri salariale sunt absolut necesare în Finanțe. La ANAF, de exemplu, salariul cel mai mare este de opt ori mai mic decât al șefului ASF sau ANRE. Când ne mirăm de ce unele firme scapă de ani de zile cu impozit pe profit zero, să ne gândim că șoferii avocaților acestor firme au salarii mai mari decât inspectorii trimiși să controleze multinaționalele.
Dar, protestul de la Finanțe a arătat și cealaltă față a monedei: protestatarii se plângeau că își cumpără din propriul buzunar hârtie și pix. Și că imprimanta e prea veche. Să lucrezi cu hârtie și pix în 2023... Computerul n-o fi fost încă inventat, la stat, dacă administrația s-a dublat, față de 1989?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
