Vreme de peste o jumătate de secol, România a avut patru şefi de stat rânduiţi parcă după principiul călcăturii lui Păcală. Regelui Carol al II-lea, căruia îi plăceau încă din tinereţe localurile, inclusiv barurile de noapte, femeile uşoare şi care şi-a părăsit soţia legitimă pentru o metresă, i-a urmat un dictator foarte sobru: Ion Antonescu. Lui Gheorghiu-Dej îi plăcea însă să petreacă. În 1956, când vizitează România, dictatorul albanez Enver Hodja, aşa cum scrie în memorii, rămâne oripilat de ceea ce vede la Bucureşti. În loc de sobrietatea proletară la care se aştepta, constată că „tovarăşii români” din vârful nomenclaturii umblă în automobile americane, poartă costume de stofă englezească impecabil croite şi benchetuiesc temeinic.
Gheorghiu-Dej descindea uneori, împreună cu câţiva apropiaţi, la restaurantul „Pescăruş” de pe malul lacului Herăstrău sau la „Parcul Privighetorilor” din Pădurea Băneasa. Om care gusta atmosfera de local, Dej nu punea să fie daţi afară ceilalţi muşterii. Ca şi Carol al II-lea – el însă era divorţat –, Dej avea o amantă care îl stilase, îl învăţase să se îmbrace, poate îi mai pusese şi câte o carte în mână... I-a urmat un dictator setos de putere absolută, despre care istoricii nu pot spune că, în timpul ocârmuirii sale, a intrat într-un restaurant ori l-a interesat altă femeie în afară de nevastă-sa. Legat de caracterul său, memorabilă rămâne caracterizarea lui Alexandru Bârlădeanu: „Nicolae Ceauşescu era uscat ca o iască... Mai avea o caracteristică ciudată: nu putea suferi oamenii fericiţi. Îi făcea rău starea de fericire a altuia. Dacă voiai să-l indispui cu ceva, nu trebuia decât să-i povesteşti cât de bine te-ai simţit la o masă sau cât de plăcută este o anumită femeie”. Oamenii apropiaţi lui Dej, care trăiseră ca şi el, până la vârsta de 40-45 de ani, într-o Românie normală, aveau gusturi şi obiceiuri similare.
România n-a cunoscut situaţia Uniunii Sovietice, unde mersul la restaurant era o sărbătoare, iar oamenii stăteau răbdători la coadă în stradă aşteptând eliberarea unei mese în puţinele localuri care închideau devreme. Se spune că Dej ar fi sugerat amplasarea câte unei bodegi în jurul fabricilor şi întreprinderilor industriale, astfel încât muncitorii să poată lua o şliboviţă sau o secărică înainte de intrarea în schimb. Au circulat legende, de la sprijinul pe care un cârciumar l-ar fi acordat fiicelor lui Gheorghiu-Dej pe când se afla în închisoare până la aceea cu scoaterea din puşcărie a faimosului restaurator Papacostea şi reaşezarea sa în fruntea personalului de la „Capşa”.
Acest local a rămas emblematic pentru Bucureşti chiar şi în anii de sărăcie lucie, 1950-’51, când nu putea oferi uneori clienţilor decât cartofi prăjiţi.
La sfârşitul anilor ’50, situaţia se schimbase însă radical. Marile oraşe din România îşi aveau restaurantele lor de renume, care continuau tradiţia interbelică: „Coroana” la Cluj, „Lloyd” la Timişoara, „Minerva”, cu celebra-i Sală Maură, la Craiova. Aici a avut loc, pe 16 mai 1968, dineul dat în onoarea generalului De Gaulle cu prilejul vizitei sale la Craiova. La Iaşi era „Bolta Rece”, frecventată îndeosebi de intelectuali şi scriitori, iar „Berbec” era restaurantul-marcă al Ploieştilor...
Scara localurilor începea cu bufetele, bodegile şi restaurantele de la periferie şi din vechile mahalale. Pentru Rahova dintre Sebastian şi piaţa omonimă, o referinţă era „Strugurel”. În aceeaşi zonă existau multe bodegi – particulare până în 1959. În Ferentari se construiseră câteva blocuri în anii ’46-’47, se deschisese un restaurant pe care locuitorii din preajmă îl ignorau, preferându-i bodegile cu tradiţie şi băuturile poreclite „Verde” (rachiu de izmă), „Adio, mamă!”, „Te-am zărit printre morminte”...
Existau şi bodegi elevate, frecventate de clienţi pe măsură, precum „Intim” sau „Caviar”, una dintre acestea aşezată la parterul unui bloc interbelic din spatele Bisericii Albe, peste drum de actualul sediu al UNITER. Avea mese joase şi taburete tapiţate. În afară de bere, vin înfundat şi băuturi la pahar, se serveau sandviciuri, gustări proaspete; ficăţei la tavă, bulete şi crochete de caşcaval pané, ciuperci à la grecque, cârnăciori şi mezeluri... O bodegă aparte a fost vreme îndelungată un strâmt local de pe strada Povernei, cu pereţii acoperiţi de desene dăruite de graficieni şi pictori, dintre care unele semnate de Piliuţă, Pucă sau Chirnoagă... O frecventau redactorii Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă şi colaboratorii lor. Costică Jerca, responsabilul, nu ezita să le dea pe datorie clienţilor săi fideli băuturi şi sandviciuri din nenumăratele şi variatele sorturi pe care le pregătea. „Diham” era o altă bodegă unde veneau artişti, ca şi micul restaurant „Tismana”. De la începutul anilor ’60 datează expresia Crai vechi de bodegă nouă, aparţinând dramaturgului Mihail Sorbul. Actori ca George Storin, Alexandru Giugaru, George Vraca sau Ion Manu îşi făceau tabietul în acest gen de localuri.
În 1970 s-a restaurat vechiul Centru Istoric al Bucureştiului.
La limita zidurilor Curţii-Vechi s-a deschis Crama Domnească, într-o clădire de epocă cu sacnasiu şi geamlâc refăcută din temelii, având o grădină cu vedere spre Biserica Buna Vestire. La câteva zeci de metri, „Hanul lui Manuc”, restaurat, acoperit cu şiţă pusă de meşteri din Maramureş, redevenea hotel. Între pereţii săi funcţionau câteva restaurante. Mai jos, peste Dâmboviţa acoperită, în apropierea Operetei, se deschisese restaurantul „Bucur”, într-o impunătoare casă boierească cu parter înalt şi pridvor. Avea saloane în stil brâncovenesc şi maur, iar la demisol, în câteva săli, domnea liniştea restaurantelor de calitate, meniul de aici conţinând până şi supă de broască ţestoasă.
Pe malurile Herăstrăului funcţionau trei restaurante interbelice. La unul dintre acestea, „Parc”, specialitatea culinară era muşchiul de porc împănat cu slănină, tras prin pesmet. Se mai puteau mânca acolo cegă rasol şi păstrugă la grătar, şalăul pregătindu-se atât cu capere, meunière, cât şi bonne femme. Dincolo de stăvilarul Herăstrăului, peste drumul pavat cu piatră cubică ce se răsucea într-o curbă, era restaurantul „Bordei”, iar în sus, pe Şoseaua Nordului, lângă capătul troileibuzului 83, subzistau de pe vremea Hipodromului două bodegi unde lăutarii cântau cântece de ocnă:
„Cu o lovitură de topor
Ce-am dat în raza lumânării,
Cu ea-ncepu primul omor
Şi prima clipă a remuşcării”.
Tot pe malul Herăstrăului, la „Debarcader”, lumea venea pentru bucătăria sa neaoşă şi pentru aşezarea discretă şi plăcută: toamna târziu se zăreau prin ferestre arborii desfrunziţi din parc şi lacul secat. Soseau aici oameni corpolenţi, trecuţi de prima tinereţe, unii cu inele pe degete – gestionari, şefi de mâna a doua, mici directori însoţiţi de amante – şi se mai nimerea câte o pereche cu gusturi romantice. Pe la 8 seara intra cu paşi de pisică taraful compus din viorist, acordeonist şi contrabasist, modulând acorduri de café-concert: Avant de mourir a lui Boulanger sau chiar Frumosul rozmarin de Kreisler. Urma o bucată de virtuozitate, de regulă Hora staccato sau Ciocârlia. După care, în funcţie de ce le dicta intuiţia, lăutarii treceau la vechi piese de folclor bucureştean, Inel, inel de aur, Când toca la Radu Vodă, violonistul transformându-se-n gurist. Cânta şoptit, dulce, ciupind din când în când corzile instrumentului, aplecat spre urechea muşteriului însoţit de o femeie, care-i făcuse cu arătătorul semn să se apropie de masa lor. Urma o romanţă, întreruptă de un „Ascultă cum zice-acuma...”, eventual un cântec popular, vechi şi acela. La sfârşit, clientul scotea din portofel o bancnotă şi reieşea din plecăciunea guristului, care se întâmpla s-o tragă peste obraz şi bărbie a saftea, dacă hârtia fusese de 25 sau de 50 de lei. La chef, bancnota de 100 era lipită zgomotos, cu scuipat, pe fruntea lăutarului... În bodegile din Rahova, Giuleşti, Colentina se putea auzi Gropa¬re, deschide mormântul, Bidineaua, vechiul cântec al spoitoreselor bucureştene, pomenit şi de Mateiu I. Caragiale în romanul său, ori La Chilia-n port, bocetul închisorilor dobrogene din anii ’50.
Dincolo de Aeroportul Băneasa, într-un luminiş, se găsea restaurantul „Parcul Privighetorilor”, zis şi „Casa Albă”, clădire ce evoca o casă ţărănească din Muscel sau din Prahova, aşezată pe pivniţă, unde funcţiona crama cu mese ovale şi joase. Bufetierii de aici ornau platourile de hors d’oeuvres cu icre de Manciuria, sardele Robert, felii de caşcaval Dobrogea cu reflexe verzui, brânză albă de Brăila, muşchi ţigănesc, batog de morun, ghiudem, salam de Sibiu, măsline verzi şi negre, iar bucătarii pregăteau escalopul atât alla Zingara, cât şi alla Val d’Aosta, turnedoul fiind pregătit după reţeta lui Rossini.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
