Personajul principal? Un tânăr surd.
”Am o alimentară aproape de casă, unde merg ca acasă la mine, cu mască și cu mănuși (da, am și mănuși, dar eu reacţionez la viruşi obsesiv-compulsiv, așa că nu vă luați după mine) pentru mărunțișuri. Acum ceva luni, l-am întrebat pe unul dintre angajați dacă e coriandru sau pătrunjel (nu reuşesc să fac diferența, dar am greșit de câteva ori la gătit si nimeni nu a vrut să mănânce cu coriandru). L-am văzut cum se duce ca din pușcă la un alt coleg, care mi-a spus că e coridandru. Mi-am dat seama că omul căruia m-am adresat era surd. I-am mulțumit băiatului surd, făcând gestul în limba semnelor. Mâna dusă la barbă cu gestul pe care îl folosim noi, auzitorii, sugerând “barbă” (are si sens peiorativ pentru noi, auzitorii, dar nu și pentru ei). Mi-a zâmbit larg. De atunci, de fiecare dată când ne-am mai întâlnit, ne-am salutat în limbajul semnelor. Astăzi, l-am văzut aducând niște cutii cu banane. Le lăsa cam de sus pe podea și provoca un zgomot iritant.
Un domn îi spune: “Băiatule, nu le mai prăbuși așa”. Nici o reacție. Domnul, aflat în spatele lui, insistă. Intervin, spunându-i că e surd si nu aude nici zgomotul şi nici ce îi spune. “Săracul”. Încep să îi spun că nu e deloc sărac si mă opresc dându-mi seama că sunt la un pas să încep să îi ţin un excurs despre comunitatea surzilor.
Mă îndrept spre băiat și, așa cum m-am priceput, i-am sugerat că face prea mult zgomot în alimentară așezând prea de sus cutiile. El nu auzea zgomotul. Înțelege, îmi multumește si așează cutiile ușor, încet încât nu se mai aude nimic. Am plecat cumva mândră că am putut să comunic cu el și să evit vreun balamuc gălăgios. Dar mi-am dat seama că, înainte să reacționăm impulsiv, ar trebui să ne găsim timp să înțelegem că nu tot ce se întâmplă în jur e doar despre confortul nostru”, a povestit Adriana Săftoiu.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
