A început prăbușirea Chinei. Poate părea o veste bună, dar nu e

Declinul Chinei a devenit indubitabil săptămâna aceasta, iar drumul la vale nu va fi unul lin - nici pentru ea, nici pentru noi, scrie The New York Times, transmite Rador.

Ştirea importantă e aceea că rata mortalităţii din China a depăşit-o pe cea a natalităţii pentru prima oară în mai bine de 60 de ani, precizează autorul editorialului. Ultima oară când s-a întâmplat a fost vorba de foametea provocată de politicile economice ale lui Mao Zedong, când se estimează că au murit de inaniţie 36 de milioane de oameni. De data aceasta e vorba de cuplurile tinere de chinezi care, ca şi cele din mai toată lumea dezvoltată, nu-şi doresc copii.

Până acum declinul demografic a fost redus - 9,56 milioane de naşteri raportate la 10,41 de decese, conform statisticilor Beijingului. Aceasta, la o populaţie totală de 1,4 miliarde. Ţara nu va duce lipsă de oameni nicicând prea curând.

"Perspectivele Beijingului pe termen lung arată groaznic"

Însă perspectivele Beijingului pe termen lung arată groaznic. În 1978, când Deng Xiaoping şi-a iniţiat reformele economice, vârsta medie a populaţiei chineze era 20,1 ani. În 2021 era 37,9 ani, mai mare ca în SUA. China are o rată a fertilităţii de 1,8. Rata de substituţie necesară pentru menţinerea unei populaţii stabile e 2,1. În 2018 în China existau cu 34 de milioane mai mulţi bărbaţi decât femei - rezultatul politicii copilului unic, care a determinat cuplurile să avorteze fetele mai frecvent decât băieţii. Populaţia aptă de muncă a Chinei se micşorează deja de ani buni; guvernul estimează că va scădea la 700 de milioane până la jumătatea secolului.

Dacă te numeri printre cei care consideră că deja există prea mulţi oameni pe planetă, toate acestea pot părea o veste bună. Dar nu e. E tot mai probabil ca China să îmbătrânească înainte să apuce să se îmbogăţească, ceea ce înseamnă că sute de milioane de chinezi vor fi condamnaţi la o bătrâneţe plină de lipsuri şi adesea singuratică. Ca regulă generală, declinul populaţiei se corelează cu declinul economic - o micşorare a populaţiei cu 1% duce, în mare, la o diminuare a creşterii economice tot cu 1%, conform estimării lui Ruchir Sharma, fost responsabil cu pieţele în curs de dezvoltare la Morgan Stanley. Iar China, în dubla ei calitate de mare exportator şi piaţă imensă, este de patru decenii unul dintre principalele motoare ale creşterii economice globale. Slăbiciunea ei va produce efecte în toată economia mondială.

"Cel mai înspăimântător aspect al declinului Chinei"

Dar cel mai înspăimântător aspect al declinului Chinei este cel geopolitic. Atunci când democraţiile au probleme economice, ele tind să se retragă în sine şi să evite riscurile. Atunci când dictaturile au probleme economice, ele tind să se reorienteze spre exterior şi să-şi asume riscuri mai mari. Regimurile care fie nu pot, fie nu vor să atenueze nemulţumirile interne prin reforme economice şi politice încearcă adesea să le amelioreze prin aventuri externe.

E un lucru la care ar merita să ne gândim acum, când Beijingul a mai raportat şi cea mai lentă creştere economică înregistrată în aproape 40 de ani. Cauza imediată este gestionarea catastrofală a pandemiei de către Xi Jinping - interdicţiile punitive de circulaţie, respingerea vaccinurilor străine, ridicarea bruscă a restricţiilor, minciunile necontenite.

Dar economia Chinei avea deja probleme înainte de pandemie: o bulă imobiliară pe punctul de a se sparge, o fugă a capitalului de proporţii nemaivăzute, sfârşitul Hong Kongului în calitate de oraş relativ liber şi respingerea tot mai frecventă a companiilor chineze precum Huawei de către ţările occidentale, îngrijorate de riscul de spionaj şi de furtul de proprietate intelectuală.

Un guvern pragmatic ar fi putut fi capabil să gestioneze aceste probleme. Însă Xi a numit în Politburo o bandă de indivizi care nu-i ies din cuvânt - pentru cel de-al treilea său mandat de conducător suprem, o situaţie fără precedent. Dacă - sau mai degrabă pe măsură ce - starea economiei se va deteriora, va fi cu atât mai probabil ca aceştia să găsească răspunsuri pentru problemele lor mai degrabă în agresiune decât în reformă. Amintiţi-vă de inflaţia din Argentina în ajunul invadării Insulelor Falkland ori de Irakul falimentar imediat înainte de invazia din Kuweit.

Ce ar trebui să facă SUA? 

Primul: descurajare. Cu cât Kievul se va descurca mai bine militar împotriva Moscovei, cu atât mai temeinic îşi va însuşi Beijingul lecţia cum că Taipeiul nu e atât de uşor de cucerit pe cât pare. Cu cât mai curând îşi va constitui Taiwanul stocuri apreciabile de armament uşor de folosit şi greu de neutralizat, cum sunt rachetele Stinger şi Javelin, cu atât mai ezitanţi vor fi planificatorii militari ai Chinei să calce pe ariciul de mare. Cu cât vor ajuta SUA mai mult Japonia, Australia şi alţi aliaţi să-şi consolideze armatele, cu atât mai puternic va fi efectul de descurajare asupra ambiţiilor regionale ale Chinei.

Administraţia acţionează deja în acest sens. Dar trebuie să facă şi mai mult, şi mult mai repede.

În al doilea rând: dezgheţul comercial. Încercarea de a pedepsi Beijingul prin tarife vamale precum cele adoptate de Donald Trump nu numai că tensionează relaţia, dar afectează economic ambele părţi. Ar trebui să ne oferim să le abrogăm, în schimbul garanţiei că China îşi va înceta campaniile de hacking împotriva instituţiilor americane.

Dacă ne va înşela, tarifele pot fi reactivate, pot fi şi dublate.

"Cea mai mare speranţă pe care ne-o putem face în privinţa Chinei"

În fine: drepturile omului. Departamentul de Stat ar trebui să se folosească de orice ocazie pentru a vorbi răspicat în numele dizidenţilor chinezi. Jimmy Lai şi Qin Yongmin, dar şi alţii, ar trebui să le fie americanilor tot atât de familiari cum le erau Andrei Saharov şi Natan Şaranskii în anii '70. Numele lor ar trebui să fie invocate la fiecare întâlnire bilaterală cu China, nu numai pentru a le proteja viaţa, ci şi pentru a aminti că divergenţele noastre fundamentale cu Beijingul nu sunt de ordin strategic. Sunt de ordin moral.

Pe termen lung, cea mai mare speranţă pe care ne-o putem face în privinţa Chinei ţine de poporul ei. Cea mai mare investiţie pe care o putem face în următoarele decenii de turbulenţe este să nu ne pierdem încrederea în el.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News