La 16/28 mai 1812, partea de est a principatului românesc Moldova era anexată pentru prima dată de Imperiul Țarist, în urma războiului ruso-turc din perioada 1806-1812. Deși rușii și-au dorit inițial întregul teritoriu al Moldovei, apoi partea dintre Siret și Nistru, s-au limitat într-un final la partea dintre Prut și Nistru. O suprafață de peste 40.000 de kilometri pătrați intra astfel în componența unui imperiu care avea să zădărnicească aspirațiile naționale românești în următoarele două secole.
Pe lângă schimburile de populații care au zdruncinat caracterul etnic unitar românesc al Basarabiei, trecerea sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse a creștinilor de pe malul stâng al Prutului a determinat o rusificare susținută a românilor moldoveni.
După războiul Crimeei, sud-vestul Basarabiei, regiunea Cahul, Bolgrad și Ismail revenea în componența Moldovei care avea să se unească, cinci ani mai târziu, cu Țara Românească. Aceeași regiune era cedată din nou, după războiul de independență, Imperiului Rus, în urma căruia proaspătul stat românesc primea Dobrogea. „Rusia ne-a luat ce nu era al ei și ne-a dat ce era al nostru“, preciza, de curând, Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române.
A venit momentul anului 1918, atunci când Basarabia, Bucovina de Nord (anexată de monarhia habsburgică în 1775), Transilvania și Banatul au intrat în componența României ca urmare a unor decizii populare, dar, după doar 22 de ani, primele două provincii menționate, inclusiv ținutul Herța, niciodată sub ocupație rusă până la acea vreme, au fost anexate, încă o dată, de noul imperiu de la est, Uniunea Sovietică. România avea să le recupereze prin campania din cel de-al Doilea Război Mondial, însă, după înfrângerea puterilor Axei, Uniunea Sovietică anexează, din nou, Basarabia și Bucovina de Nord, în 1944.
După dezmembrarea Uniunii Sovietice, în 1991, numeroase state naționale au început să apară în estul Europei: țările baltice, Belarus, Ucraina, Georgia, dar și Republica Moldova și-au câștigat independența de fosta URSS în primii ani după 1990, iar imperiul a încetat să mai existe la 26 decembrie 1991. A existat, poate, cea mai mare șansă, atunci, în acei ani, ca noua republică independentă de la est de Prut să se reunească cu patria mamă, însă politicienii vremii de la București și de la Chișinău au dat dovadă de slăbiciune în a-și asuma un proiect atât de important pentru poporul român. Ulterior, războiul din Transnistria a zădărnicit această idee de reunire a Republicii Moldova cu România, iar simțămintele anti-românești au început să fie tot mai accentuate peste Prut prin cultivarea unei identități moldovenești, alta decât cea românească.
În 2009, la Chișinău au avut loc proteste masive în urma cărora comuniștii aflați la putere de aproape 10 ani au fost dați jos și Republica Moldova a început să-și asume, cu pași mici, o cale pro-europeană. Au urmat câțiva ani în care relațiile cu România au început să se consolideze, iar o nouă mișcare unionistă a început a se concretiza pe ambele maluri ale Prutului. Printre succesele noii mișcări unioniste și a apropierii Republicii Moldova de România la nivel guvernamental putem să menționăm eliminarea vizelor și pașapoartelor pentru cetățenii din România care vor să intre în Republica Moldova, cetățeniile acordate locuitorilor de peste Prut, numeroasele ajutoare umanitare, donații de carte românească și schimburi de experiență care s-au făcut în ultimii ani atât la nivel administrativ, cât și la nivel civic. Aș mai adăuga aici și cele peste 150 de declarații de unire care au fost date, într-un mod simbolic, de primăriile din Republica Moldova în anul centenar 2018.
Mai putem vorbi de reunirea cu Republica Moldova?
Chiar dacă există un număr mare de cetățeni, la est de Prut, care încă mai au simțăminte anti-românești, sondajele de opinie din ultimii ani demonstrează că procentul celor care văd o eventuală unire cu România ca o variantă pentru Republica Moldova este într-o continuă creștere, iar aspirațiile românești ale basarabenilor încep a fi reînviate. Desigur că un astfel de proiect necesită timp și o strategie bine pusă la punct în ambele capitale, necesită un lobby internațional de mare iscusință diplomatică și, desigur, necesită dorință populară în ambele state.
Aparte de aceste lucruri, care sunt esențiale, este imperios necesar ca Biserica Ortodoxă Română să facă demersurile necesare pentru unificarea Mitropoliei Basarabiei cu Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove și trecerea noii Biserici sub jurisdicția BOR. De asemenea, Guvernul României trebuie să dea dovadă de un mai mare curaj în a trece Prutul nu doar cu fonduri și ajutoare umanitare, ci și cu proiecte culturale care să alimenteze cât mai mult românismul din Republica Moldova. Degeaba ajutăm Chișinăul cu bani dacă vorbim la nivel oficial de „două popoare“.
Nu în ultimul rând, România trebuie să revină în formatul 5+2, de rezolvare a conflictului transnistrean, una dintre pietrele de moară care ține încă Republica Moldova ancorată în sfera de influență a lumii ruse. În plus, noul context internațional în care Federația Rusă e condamnată și marginalizată de întreaga comunitate de state democrate ne poate oferi o șansă de a pune acest proiect pe masa partenerilor occidentali și de a primi un feed-back favorabil din partea acestora.
Toate aceste elemente, grupate într-o strategie pe termen mediu și lung, pot conduce la rezultate remarcabile care, într-o zi, ne pot face să constatăm cu uimire că vama a devenit inutilă, în ciuda celor care văd imposibil un astfel de proiect deși ei niciodată nu au trecut Prutul.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Acest articol reprezintă o opinie.
