Cinematograful furnizează periodic dovezi. Anul acesta, la Cannes, australianul Buz Lurhmann ni-l aducea pe Elvis. Acum, la Veneția, oarecum vecinul său, neozeelandezul Andrew Dominik, s-a ținut de cuvânt, venind cu Blonde, filmul pe care îl promite de vreo zece ani, mereu amânat, în absența unei revelații actoricești în stare să ne țină în fața ecranului fără să lăsăm capul în jos.
A găsit-o, când nu se aștepta, pe Ana de Armas, tocma în Cuba, spre mirarea Hollywoodului, presupus proprietar al unei imagini oferite spre ronțăire generațiilor postbelice. Filmul lui Dominik este, cred, cel mai ambițios dintre poveștile brodate în jurul eternului mit, poate și cel mai scandalos, în tentativa lui de a împăca explorarea unui infern existențial cu amănuntul biografic acaparat deja de ceea ce aș numi cancanul planetar.
Blonde nu este un biopic, este departe de vocația biografică, deși chiar reviste serioase se încăpățânează să-l definească astfel. Plecând de la romanul eponim al lui Joyce Carol Oates ( apărut în 1999), cineastul și-a trimis antenele departe, acolo unde numai o lectură în cheie psihanalitică poate restitui ceea ce rămâne enigma unei scurte treceri prin această lume, în ciuda enormei fetișizări a evenimentelor biografice. Întreaga existență a celei născute Norma Jean Baker, copil al unei mame schizofrenice, alcoolice, lipsite de prezența unui tată, știut, de altfel, doar din fotografii, pare a fi fost o febrilă căutarea a unui adăpost. El avea să se numească Marilyn, numele inventat, personajul fantasmatic, fragil și vulnerabil într-o societate deja pornită pe calea tehnicizării.
Actrita cubaneză Ana de Armas a avut inteligenta sa nu apara pe covorul rosu cu o peruca blonda
Și-a făcut loc în conturul lui, cu o inconștiență grațioasă, împinsă de vârtejul unui prea plin al lumii necunoscute ei, de pulsiunile erotice confuze, de interesele altora, mai degrabă decât ale ei. Au rămas, dincolo de ceea ce devenise Marilyn, coșmarul copilăriei, firavele, destul de neluatele în seamă încercări de a fi și altceva decât un simbol sexual, dramele maternității eșuate.
Acesta este teritoriul de predilecție al cineastului, fidel, într-un anume fel, structurii fragmentate a cărții, regăsite pe ecran într-un montaj care îmbină trecerile de la culoare la cu alb-negru, trimiterile freudiene cu agresivitatea întâmplărilor adjudecate de trecerea timpului. Prăpastia dintre Norma Jean și Marilyn, exploatată doar la nivel anecdotic de abordările hollywoodiene, se tot adâncește pe parcursul filmului de acum, până a deveni hăul negru care va înghiți, definitv, femeia din mințile tuturor și care nu a aparținut, de fapt, nimănui.
Nu lipsesc de pe ecran ceea ce cunoaștem din imensa literatură despre Marilyn Monroe, despărțirea de starul sportului, Di Maggio, consternat de nepermis de îndrăzneața celebră secvență a fustei fluturânde din Șapte ani de căsnicie, șocanta căsătorie cu simbolul intelectualului Americii, Arthur Miller, mirat că în capul lui Marilyn poate circula și o idee despre un personaj dostoievskian, neîncrezător în entuziasmul soției sale, proaspătă studentă a cursurilor lui Lee Strasberg de la Actor's Studio.
Andrew Dominik a avut intuiția unui posibil gând al lui Marilyn din evocatul moment al răcoririi, ca să zic așa, din Șapte ani de căsnicie: o vedem reluând, amplificând anumite gesturi, dezvăluindu-și tot mai mult trupul, ca și cum s-ar fi adresat publicului nesătul: "Știu că asta vreți..." .
Vezi și: Veneția 2022: Realitatea nu are nevoie de podoabe
Nu lipsește nici sugestia agresivității sexuale asociate simbolic cu imagini din filmele starului: un orgasm este urmat de cadre ale căderii apelor din faimosul Niagara, filmul lui Henry Hathaway din 1953, unul dintre primele importante din cariera actriței. Din păcate, cineastul nu a rezistat tentațiilor unui realism al senzațiilor dus la extrem, până la atingerea cu vulgaritatea și scabrosul.
Nu știu ce resorturi politice l-au mobilizat, pentru a imagina o secvență absolut desgustătoare a unei felații prezidențiale, dacă mi se poate îngădui o asemenea zicere. Distingem, la o oarecare distanță, mai bine zis ghicim profilul fostului președinte John Kennedy, așteptând-o, în pat, pe Marilyn - cu body guardul de serviciu în fața ușii ce va rămâne deschisă. Marele bărbat comandă, acesta este cuvântul, un blowjob care, în explozia lui fiziologică, este montat paralel cu lansarea unei rachete.
Brad Pitt, chiar el, a venit să susțină filmul Blonde, al carui coproducator este
Mi s-a părut o derivă nu numai respingătoare, grotescă, o scenă care îți întoarce stomacul pe dos, dar și inutilă. Mai mult decât atât. Ea poate anula finalul filmului, apropiat de adevăr, cel puțin cel știut până acum, moartea lui Marilyn, la numai 36 de ani, în urma abuzului de droguri combinate cu alcool. Cineastul a avut privilegiul de a filma chiar în casa starului, la locul faptei, ceea ce ar fi putut aduce un plus de emoție.
M-am gândit la chinul protagonistei, Ana de Armas, altfel cea mai bună întruchipare a ideii unei Marilyn veșnic enigmatice. Sper ca urmele lăsate de șansa acestui rol, de care mărturisea că nu s-a despărțit, încă, să ocolească amănuntul de a-și fi legat numele de prima producție Netflix interzisă celor sub 17 ani.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
