Presiune exercitată ad-hoc de către politicieni fără o legătură cu realitatea anterioară sau prezentă cu privire la rețelele de comunicații sau la echipamentele și programele software folosite, o grabă care nu își găsește nici o explicație în situația de fapt a pieței dar nici în așa numita luptă împotriva riscurilor la adresa securității cibernetice.
Oricine poate să vadă câteva elemente care demonstrează că nu este o chestiune urgentă din cel puțin trei contexte de analiză:
1. Dacă era ceva urgent și de interes național se adopta o ordonanță de urgență. Nu s-a adoptat, Guvernul a pasat “cartoful fierbinte” către Parlament, pentru că toți vor să scape de el dar nimeni nu vrea să răspundă pentru el.
2. Dacă era ceva urgent care, să zicem, ținea de interese economice ale statului roman dar și de riscuri la adresa securității cibernetice, acest proiect era transmis din luna octombrie 2020 și nu la 7 luni după ce a fost în transparență decizională.
3. Dacă era chiar urgent și datoria față de asumările din memorandumul semnat cu Statele Unite ale Americii atât de importantă, această lege era promovată din 2019 și adoptată deja în anul 2020.
Ce ne spune asta? Că politicienii români ar vrea să adopte acest document pentru a nu supăra partenerii strategici, dar își dau seama de efecte. Că politicienii români împing pe piață acest document în contexte în care probabil sunt presați de anumite cancelarii, creează un act care va fi inaplicabil din perspectivă juridică doar ca să arate formal că și-au făcut datoria, dar mai mult decât atât, fug de răspundere ascunzându-se în spatele instituțiilor.
Premierul va spune că nu guvernul a adoptat acest act normativ ci Parlamentul, persoana care a făcut presiuni ca sa fie dezbatere de urgență, adică liderul PNL, Orban, va spune că Parlamentul a decis și tot așa. În fața cancelariilor însă se vor lupta pentru a se lăuda care mai de care că “el a decis și a facut posibil” ca legea să existe.
Toată lumea fuge de “cartoful fierbinte” și toată lumea vrea să scape de el. Nu poți să nu observi că acest proiect de lege a fost pus în dezbatere publică în preajma alegerilor locale, ocazie cu care un ambasador a făcut campanie electorală pentru un partid, nu poti să nu observi că acest proiect de lege este adoptat in Guvern pe repede înainte în luna aprilie și împins de către liderii unui partid pentru aprobare rapidă în Parlament exact în contextul în care exista potentialul unui conflict în vecinătatea României, un conflict în care partenerii strategici ai României au văzut că unii sunt cam neserioși și au restanțe în “to do list”.
Nu fac decât să constat aceste chestiuni dar ceea ce mă interesează este ca acest proiect să nu devină o aberație a pieței, un obstacol în calea dezvoltării pieței comunicațiilor, un element care să mențină România într-o agenda retrogradă, lipsită de viziune și investiții în tehnologie, cu alte cuvinte condamnată la subdezvoltare. Această lege ar trebui să accepte observațiile Consiliului Concurenței precum și poziția operatorilor și industriei de comunicații și ar trebui să fie clarificată în foarte multe aspecte.
În afara faptului că introduce bariere netarifare care perturba piața comunicațiilor (obligația de autorizare a producătorilor care furnizează tehnologii, echipamente și programe software utilizate de către operatorii locali) are o serie de prevederi care o fac exclusiv arbitrară și netransparentă dincolo de încălcarea unor principii privind libera concurență și/sau economia de piață bazată pe cerere și ofertă și standarde internaționale de calitate și securitate.
Nepriceperea elaboratorilor proiectului de lege depus în Parlamentul României la data de 19 aprilie a facut să ne trezim în fața unui draft care prin articolul 3 alin. (1) obligă orice producător care chiar dacă nu operează pe piața românească să se autorizeze dacă exportă unor clienți locali tehnologii, echipamente sau programe software.
“Pentru realizarea scopului prevăzut la art. 1, utilizarea de tehnologii, echipamente și programe software în cadrul infrastructurilor informatice și de comunicații de interes național, precum şi în rețelele 5G, cu excepția echipamentelor terminale folosite de utilizatorii finali definiți potrivit art. 4 alin. (1) pct. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice, aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 140/2012, cu modificările și completările ulterioare, este condiționată de obținerea de către producători a unei autorizări, în condiţiile prezentei legi”
Evident, intenția decizionalilor români a fost una care să se refere la jucătorii economici care au si calitatea de producători și care activează pe plan local. Numai că articolul este atât de prost formulat încât nu face distincție. Și putem ajunge în situația ca importatorii români de echipamente de la diferite firme producătoare de talie mondială să fie obligati să pună producătorii respectivi să se autorizeze în România deși nu există nicăieri o astfel de obligație transnațională. De ce s-ar autoriza acei producători în România care nu reprezintă pentru ei decât o relație de comerț indirectă?
De aceea acest articol trebuie reformulat. Pentru asta trebuie amendamente dar și discuții tehnice cu industria locală de comuncații și apoi refăcut aproape în totalitate.
Un alt articol ne arată că nu documentele depuse de solicitanți vor conta ci alte elemente care construiesc avizul dat de CSAT, elemente care nu pot fi publice, elemente netransparente, elemente subiective, aspecte care nu pot fi contestate.
Articolul 5 din proiect prevede că: “Avizul conform prevăzut la art. 3 alin. (2) se fundamentează pe documentele depuse potrivit art. 4, precum și pe evaluări din perspectiva riscurilor, ameninţărilor şi vulnerabilităţilor la adresa securității naționale și apărării ţării.
(2) Avizul conform prevăzut la art. 3 alin. (2) se emite inclusiv prin raportare la obligaţiile asumate de statul român în cadrul cooperării la nivelul organizaţiilor internaţionale din care România face parte, al Uniunii Europene şi parteneriatelor strategice bilaterale, pentru evitarea unor riscuri care pot decurge din:
a) controlul unui guvern străin asupra producătorului în lipsa unui sistem juridic independent;
b) absenţa unei structuri transparente a acţionariatului producătorului;
c) lipsa unui istoric de conduită corporativă etică a producătorului;
d) funcţionarea producătorului într-un sistem juridic care nu impune practici corporative transparente.”
Poate mulți nu cunosc dar acele evaluări nu pot face obiectul expunerii publice în instanțele civile pentru că sunt secretizate (ceea ce este și normal). Și atunci se poate presupune intervenția arbitrariului și lipsei de transparență în acordarea avizului conform, iar contestarea unui aviz negativ este lipsită de efect pentru că avizul negativ nu va fi motivat (legea nu prevede așa ceva).
Cu alte cuvinte, se construiește un demers administrativ la care se adaugă un formalism juridic de contestare dar fără fond, pentru că singurul document care se poate contesta este decizia primului- ministru care să dă în baza avizului conform al CSAT. Avizul nu va putea fi contestat pentru ca CSAT nu are calitate procesuală activă. Aș vrea să se înțeleagă din această opinie ceea ce trebuie: dacă statul român decide o procedură de autorizare este un drept care nu poate fi negat. Dar această procedură trebuie să fie transparentă, deschisă, obiectivă și opozabilă, nu arbitrară.
Tocmai de aceea și acest articol trebuie reformulat sau îmbunătățit la fel cu articolele care prevăd drepturile de a contesta. Dezbaterile trebuie realizate transparent și interactiv iar durata lor nu are absolut nici o legatură cu licitația privind închirierea spectrului de frecvențe pentru tehnologia 5G.
Licitația 5G poate avea loc între timp
Aș vrea să demontez și un mit fals și anume acela că licitația 5G nu poate avea loc în lipsa mult discutatei si mult disputatei legi Este un lucru total fals și o imensa greșeală a autorităților române că nu au organizat licitația privind acordarea drepturilor de utilizare a spectrului radio disponibil în benzile de frecvenţe de 700 MHz, 800 MHz, 1500 MHz, 2600 MHz, 3400-3800 MHz pentru furnizarea de reţele publice şi servicii de comunicaţii electronice de bandă largă, cu alte cuvinte frecvențele 5G.
Această licitație putea fi organizată și anul trecut și acum doi ani, pentru că scopul ei este de acordare a unor drepturi de utilizare iar urmarea acestor drepturi de utilizare ar fi implementarea tehnologiei 5G. Dacă ai, ca țară sau ca executiv, intenția să pui o serie de condiții (de autorizare, de conformitate, de calitate etc.) le pui în caietul de sarcini al licitației și poti acorda chiar perioade suspensive, în cadrul cărora dreptul rămâne dar nu poate fi exercitat până la îndeplinirea condițiilor suplimentare.
Dar, în schimb, încasezi sumele importante din taxele puse pe această acordare de drepturi, iar asta te ajută la finanțarea bugetului de stat. Cu alte cuvinte, pentru că decidenții noștri nu se pricep, am pierdut 6 miliarde de lei până acum. Riscăm să mai pierdem 3 miliarde pentru că licitația 5G se preconizează a fi făcută doar după adoptarea legii 5G, respectiv după autorizarea actorilor care vor depune dosare de autorizare pe baza acelei legi.
Autorizare care durează 4 luni cel puțin. Asta în contextul în care au trecut déjà 4 luni de la începutul anului și va mai trece ceva timp până când această lege propusă să fie adoptată.
În concluzie, recomandarea mea este să dăm rapid drumul la procedurile privind licitația 5G iar referitor la legea din Parlament să ieșim din filozofia “cartofului fierbinte” și să dezbatem pe larg, în interes național și de piață acest act normativ, fără să distrugem principiile economiei de piața care au fost atât de greu de consolidat.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
