Strănepotul lui Sadoveanu, atacuri în rafală: Detractorii l-au făcut ţăndări în 1990

El spune că mama sa, Smaranda Caterina Herfurt, nepoata lui Mihai Sadoveanu, este singurul descendent în viaţă al scriitorului şi singurul moştenitor al operei sadoveniene.

„Doresc de la început să specific că drepturile de autor sunt ale mamei mele, iar eu sunt administratorul acestor drepturi de autor. Mama mea, Smaranda Caterina Herfurt, a fost căsătorită cu tatăl meu. Înainte, numele era Smaranda Caterina Manoliu. Dânsa este fiica Liei Sadoveanu, fata lui Mihail Sadoveanu, cea mai în vârstă. Da, Mihail Sadoveanu a avut două neveste. După ce a murit prima nevastă, cu care a avut 11 copii, s-a recăsătorit cu mama mea. Din cei 11 copii, unul a murit pe front şi este prototipul lui Ionuţ Jder. Herfurt este numele soţului dânsei, iar eu sunt băiatul. Tatăl meu era român get-beget, dar din partea tatălui său, era de origine germană. Familia Herfurt a venit a venit din Germania şi s-a stabilit la Braşov. Am din partea tatălui şi o rudă care a fost parohul Bisericii Negre din Braşov. Ei fac parte din acei şvabi care au venit în România. (...) Mama mea este singura moştenitoare directă, este ultimul urmaş. Profira Sadoveanu a fost mătuşa mea”, a spus Dan Herford, conform Mediafax. 

Ce s-a întâmplat după 1990

Despre opera lui Sadoveanu şi bătălia pentru drepturile de autor, Dan Herford spune că drepturile de autor ale lui Sadoveanu, care la decesul lui au fost notarial bătute în cuie, au fost date familiei. Pe parcursul anilor, familia s-a rărit până a rămas ultimul descendent, mama sa. În timpul comunismului, perioada pentru deţinerea drepturilor de autor a fost de 50 de ani. După 1990, România a intrat în rândul ţărilor normale şi legile s-au schimbat. De la 50 de ani s-a prelungit la 70 de ani. El acuză, însă, că au fost persoane care lucrau cu ORDA şi Copyro care au încercat „să dirijeze” aceste drepturi în folosul societăţilor private.

„În cazul lui Sadoveanu, istoria era foarte simplă. În 1996, legea drepturilor de autor a spus clar şi limpede că drepturile de autor se prelungesc la 70 de ani. În 2006, tatăl meu, care gestiona drepturile de autor, a murit. Până în 2006, din 1996, nimeni nu a avut nimic cu familia Sadoveanu pe drepturile de autor. După decesul tatălui meu, mama a primit o înştiinţare de la Copyro, o societate privată sub umbrela ORDA, prin care o anunţa că drepturile de autor expiră în doi ani. Pardon? Cum doi ani? Până atunci, timp de 10 ani, societatea Copyro nu a reacţionat. După 1990, toate editurile care voiau să publice opera lui Sadoveanu veneau la noi acasă şi tatăl meu iscălea contractele de editare şi publicare. Timp de 10 ani a funcţionat acest lucru fără probleme. După moartea tatălui meu odată a detonat bomba în care doamna Nicoleta Cozinski s-a trezit că drepturile de autor intră sub incidenţa legii comuniste, 50 de ani, nu 70. Fraudă, clar, asta o declar eu. A vrut să o convingă pe mama mea să spună că nu mai are dreptul şi să vină să lucreze cu Copyro. A forţat-o. Atunci, am luat un avocat, am venit în România şi am început procesul care a durat 4 ani. Patru ani în care au fost şicane, în care a trebuit să demonstrezi că eşti singurul descendent. S-a săturat şi notarul. Şi procesele au durat 3 ani, am mers din proces în proces, până la Curtea de Casaţie”, povestește Dan Herford.

Dan Herford a câştigat procesul în 2011.

„Când s-a pus poprirea ilegală de a semna contracte, toate editurile nu au mai venit la noi să ceară dreptul de a publica şi până în 2011 au publicat într-o veselie fără să plătească un leu familiei, drepturi legale. Copyro au încasat drepturile din 2007 până în 2011. Patru ani în care a fost o nebuloasă. În momentul în care am cerut, nu ni s-a mai dat. Am fost practic scârbit de toată situaţia şi am renunţat. Nu a fost în plan să fac o editură pentru că nu este meseria mea. Dar pentru că 4 ani nu s-a plătit un leu, am luat legătura cu toate editurile care au fost sub contract şi i-am rugat să vină cu banii. Fără excepţie, toate au evitat. Corect şi uman era să ne plătească Copyro. Nu am primit niciun ban şi atunci, la câteva edituri am ordonat un audit contabil. Mi-am pus mâinile în cap. Semnat contract oficial pe un tiraj de 4000 de exemplare şi, de fapt, în contabilitate erau 14.000. După ce vezi jaful care s-a făcut, m-ai dai lupului...? Nu! Şi-atunci am luat hotărârea să deschid eu Editura Sadoveanu care va publica exclusiv opera sadoveniană. A urmat imediat o răzbunare a editurilor care au retipărit nu onest şi am fost învinuit de 70.000 de lucruri, că cer cel puţin 1.000 de euro pe o povestire, total eronat, şi că nu dau drept de tipărire, iarăşi o minciună sfruntată. În momentul în care am luat hotărârea să public exclusiv opera sadoveniană, am publicat un număr de 15 titluri care erau cerute de copii în şcoală. Ce nu era cerut în şcoală, le-am spus clar şi limpede că le dau dreptul să tipărească ce doresc pentru că opera sadoveniană este imensă. Aveţi 85 de titluri, dacă doriţi. Şi nu au mai venit. Ei au vrut să tipărească nu opera sadoveniană, ci titlurile care se vând. Toate editurile care se plâng că nu li s-a dat dreptul au vrut să tipărească să facă bani, nu să tipărească opera sadoveniană”, povestește strănepotul marelui scriitor Mihail Sadoveanu.

Singurele opere ale lui Sadoveanu care se mai vând în România

Dan Herford a simțit despre dezinteresul faţă de Sadoveanu în România. El spune că, în prezent, nu se mai vând în operele străbunicului său, în afară de Fraţii Jderi, care „din când în când picură” şi Neamul Şoimăreştilor.

„Deci Fraţii Jderi şi Neamul Şoimăreştilor. Nicoară Potcoavă este declarată moartă, care este perla romanelor lui Sadoveanu. Nu o spun eu, o spun exegeţii literari. Nu se mai citeşte în România. (...) Toate romanele istorice care au fost ecranizate sunt filmate pe timpul lui Ceauşescu. Fraţii Jderi, Neamul Şoimăreştilor. Deci toate filmele istorice după Sadoveanu au fost făcute în timpul comunismului. Şi eu mă întreb un nume cum este Boby Păunescu, regizor, oare de ce nu vine să facă un film istoric, de acţiune, frumos? E binevenit. Să vadă copiii de astăzi, cu altă tehnică, în altă regie. Sadoveanu nu se vinde din cauza faptului că, în 1990, detractorii lui l-au făcut ţăndări. Au făcut totul ţăndări încât nici măcar strada Mihail Sadoveanu nu există în Bucureşti, iar pe casa în care a locuit nu există nicio placă comemorativă. El a murit în casa din Zambaccian. Există o singură statuie în Parcul Herăstrău, ascunsă undeva pe o alee, pe care o ştiu eu. Prima statuie a lui Mihai Eminescu în Bucureşti a fost după 1940-1950, când, datorită lui Mihail Sadoveanu, s-a construit la Ateneu. Prejudecăţi despre Sadoveanu. Că a fost comunist. Nu e adevărat. Nici măcar nu a fost înscris în PCR. Acest lucru l-am descoperit eu, după o muncă în vacanţa mea de vară, venind în România la Arhivele Naţionale, unde scrie negru pe alb că nu a făcut parte din Partidul Comunist. A fost socialist în gândire, tovarăş de drum. Că a fost implicat în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Acest lucru nu l-am spus eu. Îmi pare foarte rău, cu tot respectul faţă de dl. Andrei Pleşu, care este un intelectual de vază al României, a vrut probabil să facă o glumă publică, pe care a repetat-o de două ori, în care a spus că Mihail Sadoveanu a ajutat la condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu. L-am contactat şi l-am întrebat: cu ce dovadă? A fost o bâlbâială în care şi-a cerut scuze că nu s-a documentat. Nu poţi să faci acest lucru în momentul în care eşti o persoană publică. Cu tot respectul”, spune strănepotul lui Mihail Sadoveanu.

Muzician de profesie, Dan Herford povesteşte despre experienţele sale ca şef de orchestră la restaurantele Pescăruş şi Modern din Capitală, personalităţile care veneau acolo şi de ce a fost nevoit să rupă legătura cu Nicu Ceauşescu, fiul cel mic al lui Nicolae Ceauşescu. Dan Herford a fost şef de orchestră, a lucrat la Teatrul de Revistă Ion Vasilescu, a fost în orchestra celebrului compozitor Edmond Deda, când și-a făcut primii ani de ucenicie. A fost şef de orchestră până înainte de a pleca definitiv din ţară, în 1978.

„Da, sigur că da, am cântat lui Serghei Mizil, beizadelelor. După cutremurul din 1977, în blocul în care au murit Toma Caragiu şi Doina Badea, era barul de noapte Continental, lângă Biserica Rusă. S-a dărâmat şi am rămas fără loc de muncă. Aveam orchestra mea. Acompaniam împreună cu baletul dlui. Cornel Patrichi. I-am acompaniat pe Aurelian Andreescu, Dan Spătaru. Aurelian Andreescu mi-a fost prieten foarte bun. Am apelat la directorul hotelului Athenee Palace, colonelul de securitate Vintilă, şi i-am spus că vreau să cânt undeva, mai ales orchestra, că am şapte oameni. Şi a spus îţi dau de cântat la restaurantul Pescăruş, ăsta e singurul loc (...). Pentru prima dată am făcut din restaurantul Pescăruş locul hot al Bucureştiului, în sensul că acolo, datorită mie, s-a lansat şi fratele Aurei Urziceanu, George Urziceanu, un violonist desăvârşit, i-am dat posibilitatea să se afirme şi acolo îşi aveau locul fierbinte beizadelele respective, începând cu Miki Voicu, băiatul, Mădălin Voicu, Serghei Mizil, Jean Maurer, Nicuşor Ceauşescu. Ei erau sus, în salonul special, unde se întâmplau nenorocirile şi beţiile, iar eu jos îmi făceam meseria mea”, a povestit Herford.

Dan Herford a povestit cum puţină lume ştie că la acest restaurant, Pescăruș, ca şi la Caru cu bere, era o lume cosmopolită, de la diplomaţi, la scriitori.

„Eugen Barbu venea acompaniat de Vadim Tudor, cu pipiţele respective. Ilie Năstase, de multe ori când lua premii, venea aici. Nu erau oameni de rând. În primul rând era în cartierul Primăverii, vizavi de tovarăşu`. Acolo se organizau mesele oficiale. (...) Bineînţeles, era plin de securişti. Erau peste tot băieţii. Schimbau scrumierele... era ceva normal. Îi cunoşteam deja, eram colegi. Lumea era pestriţă, era un fel de Hanu Ancuţei modernizat. Nicu Ceauşescu nu m-a invitat, în schimb m-am dus cu el de câteva ori la câteva petreceri. Petrecerile de la sfârşitul sîptămânii se chemau ceaiuri. Şi mulţi prieteni de-ai mei, în general cunoscuţi, veneau la Pescăruş şi seara se întrebau: cine dă un ceai? Şi la un moment dat, Nicu Ceauşescu mă întreabă: Dane, unde?... Hai să mergem. Am fost de vreo două ori cu el, în Audi al lui, şi ultima oară, securistul... şi la Athenee Palace, şi la Pescăruş existau ofiţerii de la contrainformaţii pe care noi deja îi cunoşteam. Şi respectivul a venit la mine după ce s-a terminat programul şi mi-a spus: Dane, nu te mai duce împreună cu Nicu. Păi de ce? Eşti notat. Fiecare persoană care e în contact cu el şi ce sens are să fii trecut acolo pe listă. Din acel moment, am evitat să am contacte cu el”, adaugă muzicianul.

Dan Herford rememorează că a fost primul cântăreţ care a lansat melodia Feelings, precum şi două melodii ale lui Joe Dassin, inclusiv „Est-que tu n’ existais pas”.

„Melodia Feelings mi-a fost adusă direct din Brazilia de către cineva, nu se dăduse pe post, nu era cunoscută nici măcar în Europa. Publicul prefera repertoriul străin până când Ceauşescu a dat un ordin în 1977 care interzicea cântecele în limbi străine. (...) Compozitorul Horia Moculescu m-a întrebat dacă vreau să cânt în locul lui la restaurantul Modern, am zis sigur, şi am plecat de la restaurantul Pescăruş la restaurantul Modern şi am cântat în engleză. Nici acolo nu era posibil să cânţi în limbi străine. În timp ce cântam Feelings vine şeful de sală şi îmi spune că după ce termin să mă prezint la birou că au venit un poliţist, doi de la ARIA şi unul de la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. M-am dus. Şi mi-a zis că am amendă de 6000 de lei. În 1977, când un director de minister câştiga 3000-4000 de lei. Aţi cântat în limbă străină şi ştiţi că e interzis. Atunci am avut o sclipire şi am spus: păi da, dar am cântat în limba naţionalităţilor conlocuitoare. Păi cum? Păi, zic, din partea tatălui eu sunt de origine germană şi am cântat în limba germană. Şi i-am blocat. Că ei nu ştiau, germană o fi... şi am scăpat şi eu, şi orchestra de amendă”, a povestit Dan Herford.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News