La recepţia, care era mai mult un cocktail, din seara zilei de 4 aprilie, descopeream cu stupoare că nimerisem într-un mediu politic şi că eram singurul particular de acolo. Înţelegeam motivul pentru care Cassar ţinuse să-i dau numărul 1/1990 din „România literară” în care apăruse textul Scrisorii celor 18. Am făcut câteva fotografii cu primul-ministru Fenech Adami şi cu ceilalţi invitaţi, executate de un reporter care avea deasupra aparatului cu bliţ o apărătoare aducând cu o umbrelă neagră sau cu aripile unui liliac. La un moment dat a venit la mine un om ca de 40 de ani, cu început de chelie, şi mi s-a adresat în italiană, după care s-a prezentat... Joseph Cassar – omonimie cu celălalt Cassar, care mă invitase în Malta: „Spune-mi, dom’le, şi mie cum s-au petrecut lucrurile în România”. Am început să-i explic, iar după ce invitaţii s-au mai rărit, mi-a zis: „Vă duc eu cu maşina la hotel”. Când să plecăm, pe la ora 21.30, i-am spus lui Lou Bondi că „domnul acela” s-a oferit să mă ducă la hotel. Aşa am aflat că „domnul acela” era ministrul muncii din Malta. Automobilul său, un BMW, nu avea pe plăcuţele de înmatriculare decât însemnele GM (Government of Malta), la fel ca maşina premierului, care era un Volvo. Cu Joseph Cassar aveam să petrec multe ore în următoarele zece zile, să intru în casa lui, să ies cu el şi cu soţia lui la restaurant, să-i cunosc tatăl... Am scris împreună şi un articol pe teme bisericeşti, surprinzându-l faptul că un om care trăise sub dictatura comunistă putea să indice anumite pasaje din epistolele pauline pe care Cassar le găsea ca atare în versiunea malteză a Scripturii.
Joseph Cassar avea 43 de ani şi făcea parte din Partidul Naţionalist, considerat echivalentul celui Conservator englez. Provenea însă dintr-o familie modestă în care se vorbea malteza, ramură a arabei, împănată cu multe anglicisme. Soţia sa era profesoară, aveau un băiat de şapte-opt ani care adora să se joace la computer; vedeam pentru prima oară un asemenea aparat, acasă la ei. Doamna Cassar mi-a povestit că plânsese atunci când privise la televizor, în decembrie 1989, imagini din România şi aflase că Armata trăsese în populaţie.
Joseph Cassar mi-a explicat că cele două partide din Malta, Naţionalist şi Socialist, nu erau o copie fidelă a celor din Marea Britanie (Conservator şi Laburist), clişeu foarte răspândit mai ales în străinătate. Partidul din care făcea parte se numea Naţionalist întrucât luptase pentru independenţa Maltei. Vreme de patru legislaturi, între 1971 şi 1987, Malta avusese o guvernare socialistă, cu Dom Mintoff preşedinte şi cu o femeie ministru al culturii, care voise să scoată istoria artei din Universitate pe motiv că era o disciplină „neproductivă”. Tot Cassar m-a dus să văd, în Auberge Castilia, sala Parlamentului maltez, numărând 36 de deputaţi. La intrare mi-a atras atenţia un scaun cu rotile; mi s-a explicat că acolo un vot era deosebit de important, prezenţa unui deputat, chiar şi într-o stare critică de sănătate, fiind imperioasă. După încheierea colocviului, Cassar m-a dus la un club politic al partidului său, unde membrii şi simpatizanţii se întâlneau la o cafea, un pahar de bere sau de whisky, dezbătând subiecte politice. Am constatat că cei adunaţi acolo erau la curent cu prăbuşirea violentă a regimului din România şi dornici de amănunte. Aş fi vrut să merg şi la Arhiepiscopul catolic al Maltei, însă Cassar m-a prevenit – ceea ce mi s-a părut ciudat într-o ţară cu oameni foarte credincioşi – că raporturile Partidului Naţionalist cu Biserica erau foarte proaste. Am mers însă împreună la ambasadorul Italiei, Toluzzi, care îşi începuse cariera diplomatică la Belgrad, în 1958, pe vremea lui Tito, iar din 1970 fusese trei ani în post la Bucureşti, unde locuise pe bulevardul Dacia. Adept al viziunii geopolitice a lui Grigore Gafencu, l-am întrebat pe ambasadorul italian dacă România şi-ar putea regăsi locul şi rolul deţinute în Sud-Estul Europei în epoca interbelică. Mi-a răspuns cu sinceritate că Europa se îndrepta spre o configuraţie unitară, opusă centrelor de putere regională.
A doua sau a treia zi după sosirea în Malta am mers împreună cu ceilalţi invitaţi în campusul universitar. O parte din studenţii veniţi la întâlnire ţineau în mâini cutii de Coca-Cola ori sendvişuri. Ca şi la întâlnirea cu liderii sindicatelor malteze, i-am lăsat pe cei doi polonezi şi pe Kadar să vorbească. Un student m-a întrebat, în italiană, despre incidentele de la Târgu Mureş. Mi se părea cu totul deplasat ca eu, scriitor, să fiu chestionat asupra unor probleme politice. Însă constatam surprins că aproape doar politica interesează. Nu mai ştiu ce am răspuns. Nu aflasem mare lucru despre evenimentele de la Târgu Mureş. Noroc că le-am definit drept o diversiune.
Întors la hotel, am aflat că un ziarist de la postul naţional de radio şi un altul de la televiziune voiau să ne intervieveze, pe Kadar şi pe mine, în legătură cu acelaşi subiect. Cu Gyorgy Kadar mă înţelegeam foarte bine, eram amândoi fumători şi mai puţin orgolioşi decât polonezii. Kadar îmi arătase prima pagină a unuia dintre ziarele din 5 aprilie cu fotografiile noastre, inclusiv ale celor doi polonezi, şi cu harta Europei de Răsărit. Fusesem întrebat şi eu despre un lucru la care nu mă gândisem niciodată: în ce măsură unificarea Germaniei putea afecta România?...
Cu o zi înaintea seminarului am mers la Auberge Castilia, sediul Guvernului, respectiv al Parlamentului Maltei, o celebră şi frumoasă clădire barocă având expuse pe culoarele de la parter şiruri de armuri medievale. Fenech Adami ne-a primit în biroul său, unde se întâlniseră Gorbaciov şi George Bush cu câteva luni înainte. S-au făcut poze. Apoi am mers la reşedinţa preşedintelui republicii – aceea privată –, un mic palat aşezat în interiorul unui parc, într-o zonă discretă şi liniştită. Încăperea în care am fost primiţi şi poftiţi să luăm loc avea pe pereţi câteva tablouri din perioada Renaşterii. Ne însoţeau Lou Bondi şi un profesor universitar, autorul unei monografii a Maltei.
Censu Tabone, preşedintele Maltei, era un om trecut de 70 de ani, amabil, cordial. Ne-a pus fiecăruia câte o întrebare. Cu mine a vorbit, la sfârşit, în italiană, întrebându-mă ce semnifica gaura aceea („quel buco”) din drapelele purtate în zilele din decembrie ’89 pe străzile Bucureştiului. I-am explicat, adăugând că gestul înaintaşului său, Dom Mintoff, de a-l primi cu toate onorurile pe Ceauşescu în Malta, fusese rău văzut în România. Preşedintele Tabone s-a luminat la faţă, adăugând că el se afla în opoziţie pe vremea aceea. La sfârşit ne-am ridicat pentru a merge să iscălim într-un registru pentru medalia comemorativă – 25 de ani de când, în 1964, Malta îşi dobândise independenţa – pe care o primiserăm. Preşedintele Tabone m-a luat părinteşte de braţ – eram cel mai tânăr dintre oaspeţi –, rămăsesem la urmă, spunându-mi: „Dragul meu, dacă ai şti câte explicaţii am căutat noi toţi pentru gaura aceea din drapel... Am înţeles acum. În zilele acelea, toată lumea se uita la programele televiziunii italiene, care transmitea reportaje din România”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
