Spre Geneva prin Almatî

La o primă vedere, evenimentele amintesc mai mult de „primăvara arabă” decât de „revoluția portocalie” de la Kiev. De ce? Pentru că la fel cu statele arabe lovite de „primăvara” adusă de vânturile euro-atlantice, și statul kazah disciplinează între granițele sale o populație încă nedesprinsă de originile sale tribale, ale cărei forme arhaice de socializare nu sunt tocmai compatibile cu democrația creată de modernitatea națională. Când o asemenea populație reclamă, în afara pâinii (a se citi, reducerea prețurilor la energie), și valori americane (adică un mod de viață american), nu poți să nu te gândești imediat că fitilul a fost aprins de SUA. Iată de ce, cvasi unanimitatea observatorilor politici au concluzionat rapid că incendiul din Kazahstan, curtea din spatele casei ruse, a fost provocat de Washington pentru a-i crea probleme Moscovei în vecinătatea sudică, în așa fel încât aceasta să devină mai puțin exigentă cu vecinătatea sa vestică, permițând SUA ca, la negocierile ruso-americane programate să înceapă peste câteva zile la Geneva, să obțină acordul de a face ea ordine în Ucraina, curtea din fața casei ruse. Prin urmare, America și-ar continua „exportul de revoluție”. De data asta, din nou, în Asia Centrală, din care tocmai părea că se retrage, după experiențele nefaste din Afganistan, dar și din Irak și Siria. Să nu ne pripim, totuși, cu concluziile, lăsându-ne duși de aparențe.

STANDARDE ȘI INTERESE

Cred că evenimentele din Kazahstan îi servesc mai degrabă Rusiei, care, de aceea, este posibil să le fi și amorsat; eventual exploatând în orb „coloana a cincea americană” din Asia Centrală.

Să nu uităm că, timp de cincisprezece ani, SUA a avut în Kazahstan, cu îngăduința Rusiei (pe care, pare-se, nu a știut să o prețuiască suficient), cea mai mare bază de susținere pentru acțiunile din Afganistan, ca parte a așa numitului Northen Distribution Network, și nu se poate să nu fi lăsat în urmă depozite de „conserve democratice”. De asemenea, imensele resurse naturale ale Kazahstanului (uraniu, petrol, gaz) sunt exploatate de decenii cu participarea marilor companii americane, în bagajele cărora sunt, de regulă, transportate și antenele CIA.

În contextul socio-politic specific kazah, aceste companii, pe de o parte, au beneficiat de sprijinul familiei liderului autoritar local, Nursultan Nazarbaiev, iar pe de altă parte, în schimbul privilegiilor obținute, i-au asigurat, acestuia și clanului său, mijloacele pentru a se îmbogăți și a-și consolida puterea politică. Iată simbioza care exclude interesul american pentru o schimbare radicală de regim în Kazahstan, transformarea acestuia într-un simplu satelit al SUA fiind (ca și în cazul Afganistanului sau Irakului) dincolo de orice posibilitate de realizare – nefezabilă și, în orice caz, nedurabilă.

La finele deceniului 1990, în mai multe discuții purtate cu Președintele Belarus, Alexsandr Lukașenko, acesta a reproșat Occidentului, prin intermediul meu ca reprezentant al OSCE, că aplică duble standarde, el și țara lui fiind tratate ca dictator și dictatură, în timp ce încălcarea drepturilor omului în Kazahstan sub regimul președintelui Nazarbayev, în opinia sa (nu lipsită de o oarecare dreptate) un adevărat lider autoritar, era ignorată, întrucât, spre deosebire de Belarus, Kazahstanul era bogat în hidrocarburi și minereuri de care așa zisele „democrații consolidate” aveau nevoie și în exploatarea cărora corporațiile apusene erau interesate. „Când Nazarbaiev ține poporul în ascultare este bine pentru companiile americane; când eu vreau să aplic legea și ordinea, sunt ultimul dictator din Europa.” – mi se plângea domnul Lukașenko.

Peste puțină vreme, la începutul anilor 2000, întâlnindu-l la Astana pe Președintele Nazarbaiev, în calitatea mea din acel moment de Președinte al AP-OSCE, acesta, la rândul său, mi s-a plâns de dublele standarde practicate de statele occidentale. „Cred că este vorba chiar de triple standarde – i-am răspuns eu – întrucât președintele Lukașenko era nemulțumit că standardele aplicate Kazahstanului sunt mai prietenoase decât cele aplicate Belarusului, deși regimul său este mai liberal decât cel al dvs.” După o oarecare reacție de surpriză și respingere, președintele kazah a izbucnit în râs, trecând repede la o altă temă; semn că omologul său de la Minsk nu spusese chiar o nerozie. (Cu prilejul controverselor amintite, i-am răspuns lui Alexandr Lukașenko că Belarusul era cel corect tratat întrucât progresul democratic ce putea fi cerut unei națiuni, precum cea belarusă, nu avea cum să se producă în cadrul unei comunități structurate de relații familiale premoderne, precum cea kazahă, unde transferul brutal al modelelor europene de organizare a societății ar fi creat mai multe probleme decât ar fi rezolvat.)

Pentru moment să reținem că pentru companiile americane și multinaționale atrase de resursele kazahe ca muștele de miere, un regim „sănătos” de mână forte era preferabil unei „democrații tribale” instabile (adică unei anarhii cu expresii conflictuale permanente) și că pentru profiturile aduse de amintitele companii, nu statului, rămas sărac și sărăcit, ci familiei conducătoare, liderii politici kazahi ofereau o binevoitoare ospitalitate nu doar investitorilor, ci și forțelor armate și agenților politici americani. Aceasta, desigur, în anumite limite trasate de marele vecin, aliat și protector rus. Voi reveni.

DREPTUL DE A INTERVENI ȘI OBLIGAȚIA DE A PROTEJA

Dreptul internațional creat după cel de al Doilea Război Mondial, astfel cum a fost consacrat în primul rând în Carta ONU, a adoptat, printre altele, principiile egalității suverane a statelor, al neamestecului în afacerile interne, precum și al renunțării la utilizarea forței și a amenințării cu forța.

În contextul ordinii unipolare instaurate spontan după încetarea Războiului rece, în 1989, aceste principii au fost nuanțate până la anulare. Astfel, s-a considerat că orice intervenție disproporționată a autorității de stat împotriva revoltei propriilor cetățeni, nemulțumiți de politica sa, o delegitimează pe aceasta, și dă naștere obligației statelor terțe, care sunt respectuoase față de drepturile omului și de guvernarea legii, de a-i proteja pe cei oprimați. În siajul acestei logici, o astfel de obligație este executabilă prin exercitarea unui drept de a interveni, inclusiv prin forță, din rațiuni umanitare, spre a pune capăt opresiunii.

Raționamentul descris, de certă factură neoconservatoare, a fost aplicat în cazul fostei Iugoslavii, a cărei dezmembrare, cu sprijinul intervenției externe, a fost justificată prin referire la „caracterul disproporționat” al reacției armatei federale față de violențele mișcărilor secesioniste, în special ale minorității albaneze. Intervenția nu s-a limitat doar la bombardamente, ci a inclus și furnizarea de tehnică de luptă forțelor paramilitare care revendicau autodeterminarea internațională cu arma în mână. Ca Președinte al AP-OSCE am identificat și adus la lumină o astfel de acțiune ascunsă în spatele unor pretinse pagube suferite de misiunile OSCE în Serbia și Kosovo de pe urma bombardamentelor americane; așa cum a rezultat din cercetările dispuse de mine, paguba era, în realitate, un fond confidențial dedicat echipării Armatei de eliberare kosovare. (Partea guvernamentală nu a preluat ancheta, dar a fost obligată să admită pentru viitor o procedură transparentă de aprobare a bugetului organizației și a exercițiului bugetar, presupunând un aviz parlamentar obligatoriu.)

Aceeași formulă a fost folosită apoi pentru a explica intervenția internațională în cazul „revoluției portocalii” de la Kiev din 2004 și apoi a revoltei din piața Maidan din 2013. Tot „reacția disproporționată” față de protestele „pașnice” ale demonstranților violenți (sic!) din Tunisia, Libia, Egipt și Siria a fundamentat intervenția străină petrecută sub romantica egidă a „primăverii arabe”.

Obligația de a proteja și dreptul de a interveni nu sunt valabile și atunci când este vorba despre acte de „terorism intern” – un alt concept relativ nou. Acesta permite intervenția externă doar la cererea guvernului legitim al statului aflat în pericol.

Un asemenea act a fost asaltului asupra Capitoliului (la Washington) și rebeliunile din alte orașe americane petrecute cu ocazia ultimelor alegeri prezidențiale din SUA, când Garda Națională a fost mobilizată și trimisă să acționeze cu toată forța pentru a restabili ordinea. Violențele determinate de o presupusă fraudă electorală, alegată de însuși Președintele în funcție, Donald Trump, altminteri similare cu acelea consemnate în cadrul „revoluției portocalii”, declanșată de opoziția ucraineană ca răspuns la reclamate (dar niciodată dovedite) fraude de același tip, au fost definite, spre deosebire de cele din urmă, ca infracțiuni din categoria „terorismului domestic”. Evident, reprimarea unor astfel de infracțiuni scăpa principiului proporționalității (sic!) și nu dădea naștere nici unui drept la intervenție externă, cu excepția situației în care însuși guvernul legitim american ar fi cerut-o (așa cum guvernul sirian ceruse anterior sprijinul militar al Rusiei în lupta cu teroriștii Statului islamic).

Tot în categoria terorismului intern, nu neapărat expresis verbis, dar prin regimul aplicat, au fost incluse și revoltele „vestelor galbene” din Franța sau cele împotriva politicilor anti Covid 19 concepute de guvernul Olandei, care au fost reprimate cu o incontestabilă, dar „binecuvântată” brutalitate (sic!).

RUSIA ȘI-A PROCURAT DREPTUL DE INTERVENȚIE ÎN KAZAHSTAN

Violențele petrecute în ultimele zile în Kazahstan oferă Rusiei ocazia unei „intervenții legitime” într-o țară esențială pentru geostrategia sa. SUA și NATO nu au cum protesta și au rămas mute.

Pe de o parte, retragerea inițială a poliției și armatei din calea insurgenților exclude ipoteza reacției disproporționate. Forțele de ordine nu au „trecut de partea poporului”, însă, cum s-au grăbit să anunțe echipele de zgomote euro-atlantice, ci s-au ascuns înspăimântate de masele agresive care au tulburat liniștea poporului și au subminat ordinea de drept. Unii membri ai respectivelor forțe au fost bătuți sau chiar uciși cu cruzime. Coregrafia nu a fost grozavă, dar oricum, o altă concluzie nu se poate trage.

În plus, SUA și NATO, tocmai evadate din viesparul afgan și tocmai pregătite să sară în apărarea Ucrainei, nu mai au resurse pentru implicarea fățișă într-o altă aventură central-asiatică, acum de dragul kazahilor sau, mai exact spus, din dorința de a compensa rușinoasa fugă din Afganistan printr-o glorioasă ocupare sau preluare în custodie, fie ea și perlată, a Kazahstanului. Mai mult decât niște agitații puse la cale de agenții serviciilor secrete care or mai fi rămas pe acolo, America nu are forța să orchestreze.  

Pe de altă parte, Rusia poate interveni în mod „legitim”, la cererea conducerii oficiale a statului kazah (cum a făcut și în Siria), pentru a-și curăța curtea din spatele casei de prezența SUA și tot gunoiul geostrategic lăsat în urmă de aceasta.

Fără revolte exista cauza, dar lipsea ocazia. Acum a apărut și ocazia. O ocazie care mai oferă Rusiei posibilitatea de a reaminti Occidentului euro-atlantic ceea ce s-a întâmplat în 2008 cu Georgia, când Președintele Shakaașvili a încercat să pună capăt secesiunii Osetiei de Sud prin mijloace militare, și de a-i arăta cam ce s-ar putea întâmpla în anul 2022 cu Ucraina, dacă Președintele Zelenski (care ține neapărat să internaționalizeze războiul civil din țara sa) ar avea fantezia să caute escaladarea crizei maloruse printr-o incursiune militară în Donbas.

MISTERUL DECARTĂRII CLANULUI NAZARBAYEV

În proces se pare, însă, că a fost sacrificat și fostul om forte al Kazahstanului, Nursultan Nazarbaiev, aliat aparent fidel al Rusiei, împreună, desigur, cu familia sa, pe lângă Guvernul kazah, în ultima vreme tot mai tentat să facă cu ochiul complice Americii, atât direct cât și prin intermediul forțelor naționaliste kazahe (atât ruso-sceptice cât și moderniste). Cum se explică aceste fenomene? Cum se dezleagă misterul unei intervenții ruse care să ducă la îndepărtarea de la putere a marelui aliat și favorit al Moscovei, inconturnabilul Nazarbaiev?

Răspunsul poate fi găsit în istoria românilor. Sultanii îi mazileau pe domnii numiți de ei atunci când aceștia deveneau prea autoritari și riscau să creeze instabilitate internă în imediata vecinătate a imperiului.

I-am cunoscut personal și pe Nazarbaiev și pe Putin. Ideea că Putin îl simpatiza pe Nazarbaiev este o iluzie. Între ei era doar o potrivire de interese, dar nu și o potrivire de caracter.

În politica externă Nazarbaiev juca la două capete, ca orice dictator. El nu dorea să fie dominat de Rusia, dar se sprijinea pe Rusia pentru a putea juca tare cu America. Aceasta întărea poziția americană în Kazahstan, fie și numai pe dimensiunea corporatistă. Pe termen lung, însă, cu potențialul sporit prin intervenția serviciilor secrete, această dimensiune putea schimba raportul de forțe la nivel regional în favoarea SUA, întrerupând și unul dintre cele mai importante coridoare de comunicare dintre Rusia și China. 

De aceea Rusia avea interesul să (se) declanșeze o rebeliune împotriva „guvernului legitim”, guvern care nu putea apela decât la ea pentru a stinge focul. (Pentru SUA, regiunea Asiei Centrale, din care tocmai se retrăgea, rămăsese prea departe ca să acționeze acolo și ca pompier, iar nu doar, eventual, ca piroman.) Odată solicitată, armata rusă a acționat asemenea acelor antibiotice supereficiente care distrug nu doar agenții patogeni direct vizați, în speță anarhiștii / teroriștii kazahi, ci și flora intestinală, în speță (pro)americană.

Nazarbayev dorea o mișcare de balans între Rusia și SUA (incluzând aici și companiile energetice americane) ca sa își păstreze și averea și puterea politică. Vladimir Putin, abandonându-l, a aratat SUA pisica, cu un mesaj implicit de genul „știu exact ce faceți în curtea mea din spate și nu vă permit acest lucru”.

Bilanțul va fi cam acesta: Russia in; America out; Nazarbaiev down (adică aroganța clanului dominant pusă cu botul pe labe spre calmarea poporului și avertizarea viitorului guvern aliat). 

O CAMPANIE-SURPRIZĂ CU EFECTE PE MAI MULTE FRONTURI

Dacă aceasta este realitatea, printr-o asemenea mișcare Moscova i-a năucit pe americani; de o manieră cu atât mai dureroasă cu cât majoritatea analiștilor e gata să pună rebeliunea kazahă în sarcina SUA. Că despre rebeliuni spontane ale unor populații tradițional obediente și resemnate, organizate în forme arhaice de socializare, care contestă regimuri de mână forte de dorul unor valori liberale aflate dincolo de istoria lor, numai naivii și propaganda „progresist-globalistă” mai pot crede.

Când toți se uitau spre Ucraina, Rusia atacă în Kazahstan cu succes, fără ca cineva să i se opună. Asta îi oferă o poziție superioară în negocierile de la Geneva, căci cu succesul nimeni nu se ia de piept.

Dacă guvernul ucrainean ar crede (din proprie inițiativă sau din inspirație externă) că, întrucât Rusia este implicată pe frontul kazah, a găsit un moment fast pentru o ofensivă militară în Donbas, tot eșafodajul diplomației euro-atlantice s-ar prăbuși, iar în jocul dominoului geo-politic ar interveni, cel puțin, dezmembrarea Bosniei-Herțegovinei, dacă nu și ceva mișcări în Marea Chinei.

Înainte de Geneva, SUA văd cam ce se va întâmpla dacă Rusia ar fi chemată să îi apere pe rușii din Donbas împotriva unui asalt al forțelor kievene. Ar fi cineva gata să se bată cu o asemenea forță pentru Ucraina?

În plus, iar asta devine și o altă durere de cap pentru geopolitica americană, consolidarea prezenței ruse în Kazahstan permite fortificarea conexiunii Rusiei cu China în Asia centrală; iar faptul se petrece în condițiile în care nu China avansează pe teren în direcția Rusiei, ci Rusia ocupă teren pentru a se întâlni cu China.

Adevărul este că Rusia este în concurs și cu SUA și cu China. Rusia nu are interesul să vadă că în Asia Centrală se instalează nici SUA, nici China, nici vreun șef de trib local care să joace la trei capete interesele rusești. A îndepărta SUA din Asia Centrală și a nu lăsa China să ocupe Asia Centrală reprezintă un dublu obiectiv moscovit care pare a fi atins acum printr-o singură lovitură, înainte de a se trece la îndepărtarea SUA din Ucraina (unde, de fapt, americanii nu mai au nici un interes vital) ... prin negocieri diplomatice.

Așadar, spre Geneva prin Almatî.

MAI ARE OCCIDENTUL CALEA SALVĂRII?

Problema pentru SUA este că, în loc să aducă Rusia și China la masa negocierilor pentru a fonda împreună, de manieră consensuală, o trilaterală aptă a calibra rezonabil pentru toți ordinea mondială post-americană, ea vrea sa fie singură cu fiecare dintre ele și să le domine pe fiecare în parte; ceea ce practic nu se (mai) poate întâmpla.

Bine ar fi ca și UE să fie implicată în asemenea negocieri, dar și cu aliații europeni America se poartă cu condescendența șefului care mimează amabilitatea, iar nu ca și cu un partener egal. Nu-i bai, că, inconștientă de vulnerabilitățile sale, Europa germană, face și ea joc la două capete între aliatul transatlantic și concurenții euro-asiatici, cu iluzia că va câștiga punând pe unul împotriva celuilalt și acumulând puncte din rezultatul jocurilor la care nu participă.

SUA, ca și UE, adică actualul Occident euro-atlantic fracturat, încearcă să îi păcălească pe toți și vor ieși chiar ele păcălite.

America nu vrea să negocieze o nouă ordine mondială multipolară, ci să salveze unipolarismul american deja defunct. Or, mortul nu mai poate fi înviat, ci numai îngropat.

Salvarea Occidentului stă doar într-o negociere cu blocul oriental pentru o ordine multipolară. În acest caz, ar putea exploata rivalitatea obiectivă ruso-chineză pentru a obține un statut decent într-o Pax asiatica. Altfel, va ieși din istorie sau va fi trimis la periferia istoriei, rămânând semnificative doar ca muzeu de istorie.

Occidentul senilizat primește lovitura de grație de la propria-i frivolitate care îl împinge spre a se izola într-o bulă ruptă de orice realitate, unde a pierdut legătura cu problemele reale care îl macină din interior și a rătăcit soluțiile acestora.

Pe acest fond, România are, însă și încă, teoretic, privilegiul de a deschide un dialog rațional și pozitiv cu Orientul, valorificând datele obiective ce-i conferă vocația de a fi o (mini) putere regională. Eu spun asta de două decenii. Și ce dacă? Nu aude nimeni. Iar pe zi ce trece, România pierde acest privilegiu. Drept pentru care, am devenit cu toții ușieri genevezi și încercăm să privim prin gaura cheii la discuțiile ruso-americane pentru a afla ce ne așteaptă.

Cât despre Geneva, acolo ori se ajunge la o înțelegere între SUA și Rusia (NATO și UE nu contează), ori avem război. Un război care va fi câștigat nu de cei care au mai mare capacitate militară, dar sunt afectați de decadența bunăstării și de beția puterii, ci de cei care au mai mare capacitate de a suporta răul, fiind obișnuiți de mult să îl rabde și să conviețuiască cu el. Iar dacă, Doamne ferește, se va recurge la arma nucleară, ceea ce nu ar fi chiar imposibil ținând seama de nebunii care conduc lumea și dintre care unii, chiar recent, au refuzat să excludă folosirea acestea ca primă lovitură, nu vom avea învingători, ci numai supraviețuitori.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News