Avion prabusit Atlantic 1980
Pilotul Paul Mitu a fost instructorul de zbor al lui Adrian Iovan de la Școala de Aviație, iar în 1980 a fost implicat într-un accident înspăimântător, pe care l-a rememorat vineri seară. Avionul TAROM pe care îl pilota și care avea 186 de pasageri la bord s-a prăbușit în Oceanul Atlantic și s-a rupt în bucăți, iar oamenii din interior s-au trezit în apă, înconjurați de rechini. Ulterior, Paul Mitu a fost condamnat de comuniștii din România la 100 de ani de închisoare, însă, după ce a fost judecat în alte patru state, a fost găsit nevinovat, potrivit Foto: liberatea.ro[/caption]
Iată povestirea pe care Paul Mitu a prezentat-o la Antena Stars:
Avionul avea probleme înainte să decoleze
"Această cursă trebuia să se execute din București, cu 156 de pasageri - marinari adunați din toată țara, afară de Securitatea de la bord a pasagerilor, asigurată de «Șoimi», stewardeselor și cei patru membri din echipaj. Când m-am prezentat la cursă mi s-a raportat că avionul prezintă defecte, dar nu existau avioane de rezervă. Trebuia să zburăm. (...) Stabilitatea la un motor nu se putea realiza și trebuiau făcute niște probe. (...) Ni s-a explicat că nu există avion de rezervă și că se încearcă această remediere. De la ora 9:00, la ora 17:00 după-amiaza nu s-a remediat nimic, hotărât fiind să anulăm zborul, să reprogramăm. Atunci când am văzut că nu se poate așa ceva, am spus băieților, însoțitoarelor, să meargă să se odihnească, că nu avem cum să schimbăm avionul. Au adus unul dintre inginerii calificați de ruși, special pregătiți pentru așa ceva, care, pe la ora 19:00 seara îmi spune: «Domnule comandant, am rezolvat problema».
(...) S-a decolat cu 14 ore întârziere, cu oboseală, cu avionul supra-încărcat. Nu-mi ajungea combustibilul până la Nouadhibou. Am luat mai puțin, cu gândul și cu planificarea făcută să aterizăm pe Casablanca. Am aterizat pe Casablanca, am cerut să fiu realimentat foarte repede, am decolat în condiții normale, am trecut deasupra și lateral peste Ocean de Tenerife ... . Mai aveam distanța necesară pentru a începe coborârea, am cerut la Las Palmas, Tenerife să-mi aprobe coborârea, și încep să se adune niște biluțe care se înșiră pe o sfoară ce te duce către ceva, nu știu ... . Nu mi s-a răspuns. În aviație nu ai voie să faci nicio mișcare fără să ai legătură între tine și cel care te dirijează. Nu ai voie să cobori, nu ai voie să urci. S-a pierdut legătura. Am insistat. Timpul a trecut. Am căutat alte frecvențe, am intrat pe o altă frecvență, i-am spus că sunt întârziat, că sunt sus. Aveam 11.000 și ceva de metri, că merg la Nouadhibou, să mi se aprobe să cobor. Mi s-a dat în sfârșit coborârea. Coborârea a fost foarte accentuată, pentru că mă apropiam foarte mult de aeroport. Am încercat să reduc cât se poate viteza, am venit deasupra aeroportului, la înălțimea de 4.000 de metri, mi-am dat seama că nu mai prind pista și a trebuit să execut o schemă de aterizare. Fiecare aeroport din lumea asta are o schemă - un fel de a veni la aterizare, niște străzi.
A ratat pista
De aici începe filmul tragic. În clipa în care am executat îndepărtarea și axarea peste aeroport, nefiind în temă acel dirijor de trafic să-mi spună, a venit ceața. Rețineți că acest aeroport e așezat pe marginea Oceanului, într-un golf. N-are timp să-mi spună că vizibilitatea scade și îmi raportează că, de la 10 kilometri, vizibilitatea a ajuns la 800 de metri. Nu m-a incomodat cu nimic, 800 de metri era minima cu care puteam să vin la aterizare. Am executat aterizarea, și în momentul în care am executat aterizarea, serviciul de navigație - aparatura de navigație care te aduce la aterizare - s-a defectat. N-are timp să publice și n-are timp să-mi spună că aparatura este defectă. Execut îndepărtarea și axarea către pistă, intru într-un val de ceață în care nu se vedea absolut nimic și încep secundele care duc către acest infernal accident.
Aparatura arată că e bine, realitatea e alta
Aparatura fiind defecta cu o jumătate de grad pe minut, mă ducea lateral, cu toate că instrumentele îmi arătau că sunt bine pe direcție și pe pantă. Acel dirijor de trafic nu se uită pe ecranul de supraveghere să vadă că avionul iese de pe axul direcției de aterizare. Doarme, e neatent. Totul părea normal, dar eu m-am îndepărtat de axul pistei cu aproximativ 350 de metri. Continuăm să venim la aterizare până la înălțimea de 60 de metri, care era înălțimea minimă la care eu aveam voie să cobor. Scot privirea către geam, pentru că este obligatoriu să vezi luminile de aterizare ale pistei. Nu se vedea nimic, mă hotărăsc să ratez, cer motoare, ridic botul avionului și în timpul ăsta avionul se înfundă și iau contact cu oceanul.
De acolo încep momente de unică folosință a unui cap a unui pilot. (...) Ratarea acestei aterizări se face într-un profil schimbat, când avionul avea tendință să urce deja, dar există acea înfundare, acea reacție întârziată a motoarelor.
Pasagerii nu au realizat aterizarea în apă
Este destul de comic să vă spun că 85% dintre pasageri nici nu au știut că am aterizat în Ocean, dormeau bine-mersi. Pentru că avionul a început să muște din Ocean, roțile s-au înfundat în Ocean, până când, nemaiavând portanță, a căzut și s-a rupt în trei, de o dună de nisip. Cabina este răsturnată și suntem băgați în Ocean. Deci simțeam cum ne înecăm. Trei sferturi din pasageri, din spate, nici nu simt că am aterizat. Rupturile se produc. Cei care sunt la rupturi sunt azvârliți în Ocean. Alții sunt loviți. Și ne înfundăm acolo.
Un mort care nu provenea din accident
În urma acestui accident nu am avut niciun mort, am avut răniți. În clipa în care am început să ne adunăm, am găsit un om mort. A trebuit să merg la niște procese deosebite, care au avut loc în România, și a trebuit să am martori oameni din avion, când acel om era mort de la decolarea de pe Aeroportul din Casablanca, făcuse atac de cord.
Pericol de înec
Eu am încercat să deschid geamul de avarie, răsturnat, și cu apa sufocându-ne. Nu am reușit. Dumnezeu mi-a spus «Mai încearcă o dată». Și s-a deschis. Și a pătruns și mai multă apă. Și am luat fiecare membru din echipaj, pe acel geam al meu, au ieșit, după care am ieșit și eu, înot, neștiind unde suntem. Noi începusem să înghițim apă în cabină. Când a intrat apa pe geam, am fost și mai disperați. Le-am zis «Afară!». Au pus câte un picior pe mine și au ieșit afară. Am ieșit și eu. Nu știu ce s-a întâmplat cu viața mea, dar afară când am ieșit în Ocean, eu nu aveam pe mine pantaloni, pantofi, ciorapi, medalion de la gât, ceas și nici cămașă. Eram în slip.
Echipele de salvatori ne-au găsti foarte târziu. Cei mai mari eroi și salvatori au fost sătenii, vaporenii noștri, care erau în port. S-au dus la vapor, au luat bărcile și au venit după noi. Au trecut șase ore până ne-au salvat. După jumătate de oră m-am întors la epavă, să opresc acel motor, pe care îl așteptam din clipă în clipă să explodeze. Îmi venea în gând și în minte filmul Titanic. Cu rechinii în jur, când avionul se rupe, va fi supt. Așa gândeam. Oceanul era în reflux, apa nu ne-a înecat. Avionul a fost până la înălțimea în care am putut să stăm pe el. Pentru că a doua zi, când am fost la epavă, avionul nu se mai vedea. Venise fluxul. Erau 35 de grade plus - avantaj. Era reflux - avantaj. Iar al treilea, și cel mai important, acel motor pe care voiam să-l opresc nu s-a oprit. N-a vrut! (n.r. datorită motorului pornit rechinii au fost ținuți la distanță de pasageri).
Condamnat la 100 de ani în România, nevinovat în afară
Am fost judecat de cinci state - Anglia, Mauritania, Rusia, Franța și România. Am fost găsit absolut nevinovat. Am luat niște sume de bani pe care mi-e rușine să le pronunț. Am adus cel mai mare beneficiu valutar țării. După care m-a chemat comisia românească, care mi-a zis, printre altele, «Îți cam plac femeile și whiskey-ul, Mitule. Să vii să te judecăm noi!»
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
