EXCLUSIV  Ce-i spunea Regina Maria unei jurnaliste americane despre Balcic. ”Era anturată de nişte turcoaice care o adorau şi se simţea foarte bine în atmosfera aceea orientală”

După Primul Război Mondial, Mamaia era o staţiune balneară frecventată îndeosebi de constănţeni, care o inauguraseră în anul 1906. Pe atunci, pe mijlocul actualului bulevard care leagă centrul Constanţei de Mamaia circula trenul. În anii ’20, trei fraţi antreprenori pe nume Movilă cumpăraseră şi parcelaseră zona Lacului Tekirghiol şi a actualei Eforii. Lumea s-a dus acolo mai întâi pentru băi în lacul cu apă sărată şi însuşiri terapeutice. Aşa au apărut primele hoteluri şi restaurante în apropiere. Apoi s-a dus şi la mare, pe ţărmul actualei Eforii. Localitatea s-a numit iniţial Movilă, apoi Carmen Sylva şi în cele din urmă Eforie, având ulterior ca semn arhitectonic distinctiv hotelul „Belona”, proiectat de marele arhitect G.M. Cantacuzino. Tot el a proiectat și cele două hoteluri din Mamaia, „Rex” și „Casino”, în 1936. La Mamaia exista şi o reşedinţă discretă a Regelui Carol al II-lea, însă staţiunea protipendadei, a pictorilor, scriitorilor şi artiştilor în anii ’30 era Balcicul.

În 1913, la sfârşitul războaielor balcanice, după ce Armata Română ajunsese în campania ei până în apropiere de Sofia, celor două judeţe din Dobrogea aparţinând teritoriului nostru naţional li s-a adăugat Cadrilaterul, compus din districtele Caliacra şi Durostor, cu localităţile Bazargic, Balcic, Ecrene... O zonă locuită de români, bulgari, turci, tătari; o coastă maritimă numită „de Argint”; un ţinut care putea ilustra Isarlîkul imaginar al lui Ion Barbu. Poetul era, de altfel, un admirator al scriitorului Emanoil Bucuţa, care dedicase trei volume Balcicului, între ele romanul Maica Domnului de la mare, tipărit în 1930. Acţiunea romanului Pânza de păianjen al Cellei Serghi tot la Balcic se consumă.

În iunie 1930, îndată după ce s-a suit pe tron, Carol al II-lea a avut grijă să-i stabilească mamei sale, Regina Maria, o listă civilă anuală de 20 de milioane de lei şi domiciliu în castelul de la Balcic. Aşa încât, în lunile de vară, presa era aţintită, pe litoralul românesc, asupra Balcicului şi, în continuare, asupra staţiunii Carmen Sylva.

Doi directori de ziare îşi ridicaseră şi ei vile în Balcic; Stelian Popescu, respectiv Nae Ionescu, care făcuse lucrul acesta după ruptura cu Regele şi suspendarea gazetei sale, „Cuvântul”. Nae Ionescu îşi cumpărase şi un cuter cu care umbla pe mare în tovărăşia unei femei tinere şi frumoase, Elena Popovici-Lupa, „fata cu părul roşcat şi cu ochii de oţel, albaştri, care avea ceva din înfăţişarea aeriană a unei divinităţi germanice” (Mircea Vulcănescu).

La Balcic îl vizitează pe Nae Ionescu, la sfârşitul lui aprilie 1938, Mihail Sebastian şi stau amândoi de vorbă pe terasa vilei („terasa unei magnifice vile”) stăpânite de gazetar. Lui Nae Ionescu tocmai i se suspendase pentru a doua oară „Cuvântul”, după o reapariţie efemeră, şi nu ştia că va fi arestat peste câteva zile, în noaptea de 7 spre 8 mai a aceluiaşi an, şi internat în lagărul de la Miercurea Ciuc. Mihail Sebastian îl găseşte însă în plină formă, după cum notează în jurnal: „Cât e de copilăros, cât de mult vrea să epateze şi cât de multă plăcere îmi face să-l ajut, cu aerul meu de admiraţie interzisă, de mirare perpetuă, de aşteptare surprinsă, intrigată”. Precum se vede, celebra sau „scandaloasa” prefaţă scrisă de maestru la cartea ucenicului nu rupsese complet punţile sufleteşti dintre ei.

Mai frecventau în acei ani Balcicul, în afară de Mihail Sebastian, care se ducea acolo cu avionul, Păstorel Teodoreanu, pictorii Dărăscu, Tonitza şi plasticienii care au creat o şcoală de pictură zisă a Balcicului, cei şapte fraţi şi veri ai vechii familii boiereşti moldovene Balş, despre care doctorul Mihai Constantineanu a lăsat câteva pagini de evocare memorabile, câţiva diplomaţi străini, personaje mondene... Regina Maria era anturată de nişte turcoaice care o adorau şi se simţea foarte bine în atmosfera aceea orientală cu sacnasiuri, minarete, prăvălii, dughene, măgăruşi împovăraţi de samare trecând pe uliţe; cu bragagii, plăcintari, salepgii, iaurgii... O lume marcată de mozaicul său lingvistic, sugerat într-o caricatură dintr-un cotidian de dialogul purtat de impiegatul de mişcare român cu mecanicul turc aplecat peste fereastra locomotivei:

„ – Marafet... bucluc? (întreabă impiegatul).

– Ioc (răspunde mecanicul).

– Atunci: sictir!”.

Regina Maria descoperise Balcicul în 1921, prin desenele pictorului Alexandru Szathmari, „care i-au dezvăluit (...) insolitul peisajului sud-dobrogean... Schiţele lui Szathmari, modificate de câteva ori pentru a se adecva locului îngust şi abrupt, au fost transpuse arhitectural de Emil Guneş şi executate de armată. Regina Maria a supervizat fiecare stadiu al construcţiei”, arată istoricul Marian Constantin într-o remarcabilă lucrare consacrată reşedinţelor regale româneşti. În 1922, Regina Maria îi mărturisea ziaristei americane Patricia Minnigerode, într-un interviu apărut în „The New York Times Magazine” şi luat chiar la Balcic, concepţia sa despre micul palat cu minaret pe care îl denumea „cuibul meu”. În apropierea acestuia, amplasat într-un spaţiu vast, contopire de parc şi grădină botanică – din care nu lipsea o impresionantă alee cu cactuşi, impecabil conservată astăzi –, se găsea o vilă a Prinţului Nicolae.

România interbelică mai deţinea o enclavă orientală pe care a păstrat-o o vreme şi sub regim comunist: insula Ada-Kaleh. Dacă la Balcic înfloreau migdalii, clima de la Ada-Kaleh, situată în mijlocul Dunării, la un kilometru în aval de Orşova, îngăduia cultivarea smochinilor. Pandant al romanelor ambientate la Balcic poate fi considerat cel al scriitorului şi ziaristului Romulus Dianu, Nopţi la Ada-Kaleh. Populaţia enclavei de pe Dunăre era în totalitate turcească şi se găseau acolo ruinele unei cetăţi otomane. Brunea-Fox, reporterul care descinsese pe Insula Şerpilor, consacrându-i un reportaj, care petrecuse Cinci zile printre leproşi, în Delta Dunării, a ajuns la Ada-Kaleh la mijlocul anilor ’30, declanşând o campanie de presă în „Dimineaţa” împotriva lui Ali Kadri, un soi de bey local care îşi exploata consângenii... În 1961 trăiau la Ada-Kaleh 500 de locuitori, care îşi păstrau neştirbite obiceiurile şi tradiţiile. Vizitatorii puteau vedea turcoaice în şalvari, vânzători de dulceaţă de trandafiri aşezaţi pe vine, alunari, bragagii, oameni cu fesuri trăgând din narghilele în cele două cafenele ale localităţii... Construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier, în anii ’60, a dus la dinamitarea insulei, precedată de strămutarea pitoreştilor săi locuitori, siliţi să se dezrădăcineze şi să se împrăştie.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News