Kuki Bărbuceanu, reprezentant al asociației Arca, a fost invitatul lui Tudor Tim Ionescu, moderatorul emisiunii DC Anima, unde a vorbit despre situația cailor din Letea, după ce în ultimele zile au apărut în spațiul public imagini și titluri alarmante precum „caii mor pe capete”, „zeci de cai morți” sau chiar „sute”.
„Din majoritatea cailor pe care i-am văzut acolo, nu e niciunul slab. Sunt chiar grăsuți”, a declarat Bărbuceanu, susținând că realitatea din teren nu confirmă scenariile dramatice vehiculate online.
Gardul electric care a redus la jumătate grindul Dranov
Potrivit lui Kuki Bărbuceanu, problema punctuală din această perioadă este legată de grindul Dranov, parte a Deltei Dunării, care ar fi fost împrejmuit parțial cu un gard electric montat de un localnic.
„La fața locului se întâmplă următorul lucru. Există acest grind Dranov, care din păcate anul acesta a fost înjumătățit de un gard electric al unui localnic. Evident că presiunea pe partea rămasă a arealului în care stau caii a crescut, pentru că numărul cailor e același. Și atunci au avut mai puțină mâncare”, spune el.
Întrebat dacă modificările au fost realizate legal, în condițiile în care zona face parte din Rezervația Biosferei Delta Dunării, Bărbuceanu a precizat că, din informațiile sale, nu ar exista autorizații și că guvernatorul ar fi dispus demontarea gardului.
Filmarea care a aprins controversele: „Caii mor pe capete?”
El a explicat că imaginea cu mânzul scos din apă a fost interpretată exagerat: „Fiind ud și foarte tânăr, arată mai amărât. Dar a stat în picioare și a plecat mai departe. Nu e un capăt de țară.”
„Din imaginile pe care le-am văzut eu în media și în rețele de socializare, din majoritatea cailor pe care i-am văzut acolo, nu e niciunul slab. Adică sunt chiar grăsuți. Deci nu știu de unde a apărut acest iad al cailor. Într-adevăr, există imaginea aceea cu mânzul care este scos din apă. Foarte bine că e scos, care, fiind și ud și mânz fiind mic, normal arată mai amărât, să zic așa. Dar, după cum vedem, a stat în picioare și a plecat mai departe. Deci nu e o capăt de țară. Lucrul ăsta se întâmplă și s-a întâmplat întotdeauna.
Caii arată normal pentru condițiile în care trăiesc. Acum, acel caz, nu știm de ce a murit. Nu trebuie să moară neapărat de foame. E clar că nu a murit pentru că ceilalți arată cum arată. Au un body score, cum se numește în termenii de evaluare a acestor cabaline, 7-8, deci destul de mare, spre 10 fiind maxim, din câte văd din poza asta.
Dar ce vreau să vă spun, dacă ar fi fost iadul cailor acolo și dacă ar fi fost cum am auzit undeva, ne-a scris cineva pe Facebook, în urma postării pe care am făcut-o ieri, că sunt 40 de cadavre, eu cred că aveam mai mulți decedați aici, dar n-aveam poză cu un singur schelet. Nu știm din ce cauze a murit acest cal. Cum spuneam, de foame probabil că nu.
În Delta Dunării există anemia infecțioasă ecvină, care este o boală autoimună, un fel de SIDA a cailor. Și unele exemplare cu un sistem imunitar scăzut pot, mai ales în condiții de-astea de frig, să moară. Nu ai ce să faci. Boala asta nu se poate vindeca, în primul rând. Legislația spune că un cal care are anemia infecțioasă trebuie dus la abator. Dar acești cai, neavând niciun fel de stăpâni, nu poate să-i ducă nimeni la abator. Deci ei trăiesc aici, cât trăiesc. Nu e o boală transmisibilă de la un cal la altul, doar prin intermediul țânțarilor se poate transmite. Și asta e situația”, spune acesta.
Caii din Letea, o populație cu istorie de secole
Invitatul a amintit și contextul istoric al acestor cabaline. Potrivit documentelor, primele abandonuri datează din secolul al XIII-lea, iar Dimitrie Cantemir menționa în „Descriptio Moldaviae” existența a mii de cai în sudul Moldovei.
„Caii de aici într-adevăr, ei sunt abandonați de tătari. Adică prin sec. 13 s-a petrecut acest prim abandon, se pare, din ce știm noi până acum. Dimitrie Cantemir, cum foarte bine a spus, în „Descripțiul Moldaviei”, a spus că în sec. 17 deja veneau magnații ruși să prindă armăsari pentru a-i împerechea cu iepele lor arăboaice. De ce acești armăsari? Pentru că erau considerați foarte puternici, foarte sănătoși, viguroși și puteau să trăiască iarnă-vară, fără ajutor din partea oamenilor. Deci, clar, aveau niște gene foarte bune.
Și pe vremea aia, tot Cantemir ne spune, erau mii de cai în sudul Moldovei, stepa Bugeacului, zona Deltei noastre.
După anii ’90, când oamenii și-au primit niște cai înapoi, i-au abandonat, normal, că ce să facă cu ei? Și atunci, în decursul anilor, vă dați seama, de 800 de ani, s-au mișcat niște generații întregi, într-un număr mai mare, mai mic, bineînțeles. Ei sunt adaptați acestei zone, au o copită foarte lată ca să nu se afunde în mlaștini. Deci ei se pot descurca foarte bine”, mai explică Kuki Bărbuceanu.
Unici în lume? Ce spun studiile genetice
Două universități din Germania au realizat un amplu studiu genetic asupra cailor din Deltă, analizând mii de gigabytes de date. Concluzia: aceștia sunt aproape unici.
„Acest lucru a atras atenția celor două universități din Germania care au vrut să-i studieze și din punct de vedere genetic. Și, în urma acestui studiu, care a însumat vreo șapte mii de giga de date, vă puteți imagina, a rezultat că ei sunt cam unici pe planeta asta, în afară de caii Przewalski din Mongolia, care au statutul de animal sălbatic din punct de vedere genetic, au 66 de cromozomi. Toți ceilalți cai de pe planetă, mustangii din America, brumbies în Australia, konik, caii din Africa, au 64. Și atunci ei sunt încadrați la categoria de sălbăticiți. După care există cea de-a treia categorie, cai domestici, care sunt de la ultimul cal de căruță până la campion mondial de sărituri de la nu știu unde.
Din punct de vedere comportamental, dacă ne uităm în Dicționarul explicativ al limbii române la cuvântul „sălbatic”, aflăm ce înseamnă, mai ales referitor la animale: animalul care nu ascultă, poate fi agresiv, exact cum sunt acești cai.
Deci acești cai din toată Delta Dunării, care nu au stăpâni constanți, adică nu sunt într-o curte a cuiva care îi folosește la căruță sau la alte munci, sunt din punct de vedere comportamental foarte sălbatici. Nu te poți apropia de ei la mai puțin de 20 de metri. Mergi pe jos, au fugit. Deci sunt sălbatici sau nu sunt sălbatici?
Termenul de „semi-sălbăticit” e total anapoda și incorect. Ori e sălbăticit, ori e sălbatic, ori e domestic. „Semi-sălbăticit”, așa, nu există.
Doar Przewalski din Mongolia sunt sălbatici. În rest, toți ceilalți de pe planetă sunt ori sălbăticiți, ori domestici din punct de vedere genetic. Din punct de vedere comportamental e altă discuție. Bun, acum, dacă ne mai și gândim un pic la mustangii din America și la toate organizațiile de acolo, ce spun ei? „Wild horses”, adică caii sălbatici. Nu spun „feral horses” sau „semi-feral horses””, mai psune acesta.
Lecția iernii 2009-2010: 300 de cai morți
Cea mai gravă situație recentă a fost în iarna 2009–2010, când stratul de zăpadă de aproximativ 30 de centimetri a fost urmat de ger puternic, care a înghețat complet sursele de apă.
„Cea mai grea iarnă pe care am prins-o eu aici a fost iarna 2009-2010, când am fost la Letea și în cealaltă parte a Deltei, dar vorbim de Letea acum, când eram împreună cu doctor Răileanu, care a și descoperit acest caz acum. Și am constatat că după iarna în care a fost zăpadă cam de 30 de centimetri, după care a venit un frig de vreo -10,-15 grade, lucru care a făcut să înghețe bocnă totul, iar în primăvară erau cel puțin 300 de cai morți în Letea, și în pădure, și în afara pădurii.
Fără mâncare pot trăi, slăbesc foarte mult și așa mai departe, dar fără apă, cam în 5 zile, un cal, poate și campion mondial, moare. Apă n-au mai găsit pentru că gheața era foarte groasă, n-au mai putut să spargă cu copita. Și așa s-a întâmplat nenorocirea.
Din acel moment, în fiecare vară aveam acolo câteva zeci de tone de furaje, pentru a fi pregătiți, în caz că vine o iarnă asemănătoare, drujbe cu care să tăiem gheața, și așa mai departe. Până acum n-am avut. O singură dată s-a întâmplat, în 2016, un episod de vreo două zile, când i-am hrănit cu lucernă. Ei se apropie de baloți, mănâncă un pic, apoi pleacă. De ce? Pentru că ei puteau încă să mai găsească. Nu era zăpada foarte mare. Episodul ăsta a durat doar o zi și în trei zile deja se topise toată zăpada acolo. Și solul e foarte sărat, n-a fost foarte frig. Și preferă să mănânce la copită, cum se spune, adică ei sapă dacă zăpada e mică și dau de o verdeață pe care o cunosc ei. În niciun caz n-o să mănânce paie sau mai știu eu ce alte lucruri.
Din păcate, presa din România aude de caii din Deltă, automat se duc la Letea: „caii de la Letea”. Dar în Deltă nu sunt cai numai la Letea, sunt în toată Delta Dunării, în numere mai mari sau mai mici”, încheie Kuki Bărbuceanu.