Pe 4 martie este marcată Ziua Mondială Împotriva Obezității, afecțiune definită de OMS precum o acumulare excesivă și anormală de grăsime. Conform siteului dedicat aceste zile și susținut de ONU, peste 800 de milioane de oameni prezintă o greutate care poate fi considerată obezitate.
În spatele unei asemenea stări se pot ascunde cauze precum deficiențele metabolice, problemele psihice, o relație nesănătoasă cu mâncarea, somnul insuficient, toate acestea putând fi amplificate de stigmatul social, alimentația fast-food, atât de prezentă și accesibilă și problemele de ordin psihologic care nu sunt abordate corect.
Dincolo de aceste generalități, există sute de mii de povești chiar în jurul nostru. Personal, o cunosc pe a mea.
Emoțiile au calorii
Primele semne ale aportului de greutate au apărut odată cu intrarea la școală, chiar din primul an. Cu o agitație constantă și atenție deficitară, concretizate mai târziu într-un diagnostic, pauză de pauză consumam avid orice aveam la dispoziție pentru a-mi liniști emoțiile. În timp, greutatea mea s-a acutizat, iar apogeul s-a concretizat în clasa a șaptea. Emoțiile îmi deveniseră fel principal, secundar și desert.
Depășeam orice măsură disponibilă în magazinele de copii de la acea vreme, dar și în unele de adulți. Un ultimatul pe care îl primisem de la părinți m-a determinat să îmi dau seama în ce stare ajunsesem. Din acea perioadă nu am poze. Primele imagini în care am fost fotografiată au fost de la un eveniment și a doua serie de la aniversarea mea. Restul e aproape inexitent, numai corpul meu își amintește.
Nu exista aliment pe care să nu îl fi încercat și care, într-un final, să nu fi devenit câteva kilograme în plus. Stigma îmi concretizase un cerc vicios. Mâncam, alți copiii râdeau de mine, mâncam.
Unele kilograme se dau jos la psiholog
Odată ajunsă în atenția medicală a specialiștilor de la Institutul ”C.I Parhon” din București, am fost diagnosticată cu obezitate, alături de alte probleme hormonale care au știut să își facă loc chiar și mai târziu în viață. După tratamentul primit, până la 15 ani, am reușit să reintru pe un făgaș normal, dar acesta nu a fost finalul
Reușeam să mănânc aproape orice, inclusiv propriile emoții, un al doilea apogeu fiind marcat de episoadele de bulimie din liceu. Atunci a fost momentul în care am cerut să fac terapie, efectul văzându-se în următorul an. Greutatea nu a scăzut cu mult, însă s-a oprit din fluctuații. Terapia, în diferite forme, am continuat-o până în prezent, când am ajuns la un echilibru, care deși fin, este un motiv al recunoștinței mele zi de zi. Astfel am învățat că unele kilograme se dau jos la psiholog.
După 18 ani de fluctuații ale greutății, dintre care 3 de obezitate acută, pot spune că experiențele avute, deși într-un context negativ, mi-au adus un bagaj de cunoștințe asupra emoțiilor și alimentației, dar și prieteni, pe care altfel nu cred că le-aș fi prețuit la fel. Mă bucur că trăiesc în același corp în care am învățat atâtea.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Acest articol reprezintă o opinie.
Ascultă în română
