EXCLUSIV  "Ţi se dizolvă personalitatea în a celuilalt". Două tipuri de relaţii toxice cauzate de relaţia cu părinţii

Maria Dumitraşcu / 15 apr 2019 / 23:18 Salveaza PDF Comentarii
iubire
Descriere foto: iubire

Cum arată relaţiile în prezent dacă în copilărie au existat traume, dacă ne-am simţit neiubiţi de către părinţi?

Atunci când avem traume din copilărie, când relaţia cu părinţii a fost deficitară, când am dezvoltat un ataşament insecurizant, ajungem în viaţa adultă să avem multe probleme relaţionale şi emoţionale. În cuplu, nu putem crea o conexiune profundă cu partenerul, ne retragem, evităm intimitatea, avem tendinţa să-l judecăm, să îi vedem mai mult slăbiciunile, nu vrem să facem compromisuri, suntem măcinaţi de propriile răni şi chiar dacă le exprimăm, tot nu ne putem schimba. Simţim că există o prăpastie uriaşă între noi şi ceilalţi. Sau dimpotrivă, la polul opus, putem fi dependenţi de partener, putem face prea multe compromisuri şi sacrificii, putem să ne punem mereu pe ultimul loc, uitând de nevoile proprii, putem să intrăm într-o relaţie toxică în care doar unul oferă şi celălalt doar primeşte, putem fi măcinaţi de gelozie şi de frica de abandon care s-a instalat în noi încă din copilărie. Oricare dintre cele două tipare de relaţie ar fi, ambele sunt toxice şi reflectă relaţii nesănătoase din copilărie. Prima reflectă mai mult un ataşament evitant format în copilărie, iar al doilea ataşamentul anxios-ambivalent.  

 

Nu ştii că proiectezi asupra partenerului iubirea rănită dintre tine şi părinţii tăi

 

Ştiu, ţi-e greu. Traumele din copilărie, faptul că te-ai simţit neiubit/ă, şi-au pus amprenta pe capacitatea ta de a crea relaţii profunde cu cel de lângă tine. Şi nu e vina ta. Părinţii sunt primele figuri de ataşament care ne învaţă ce e iubirea, ce înseamnă să iubim şi să fim iubiţi, ei ne oferă iubirea aia necondiţionată pe care n-o vom mai găsi nicăieri. Uneori nu ştiu/nu pot să o arate aşa cum ar trebui. Poate nici ei, la rândul lor, n-au învăţat de la părinţii lor cum să o facă. Dacă nu ai învăţat de mic copil ce e acest sentiment, e normal ca acum să existe un blocaj emoţional şi percepţii distorsionate asupra relaţiilor. E normal să nu poţi iubi cu toată fiinţa ta pe ceilalţi, dacă tu nu ai învăţat să te iubeşti pe tine, fără să te judeci. Dacă nu te-a învăţat nimeni că a iubi înseamnă a-l iubi pe celălalt complet, cu defectele şi calităţile lui. Că îl poţi iubi şi când te face să zâmbeşti, şi când îl judeci sau te răneşte cumplit. Iubirea nu exclude toate lucrurile astea, e mai presus de ele. Iubirea pentru ceilalţi izvorăşte din noi, din capacitatea noastră de a ne ierta şi de a ne învălui sufletul cu dragoste în toată suferinţa lui. Trebuie mai întâi să ne iubim pe noi, să iubim totul în noi, toate slăbiciunile şi căderile noastre, să ne acceptăm şi să înţelegem că suntem minunaţi aşa cum suntem şi că avem de dăruit lumii din bogăţia dinlăuntrul nostru. Poate că tu, neavând un ataşament sănătos, securizant, faţă de părinţii tăi, ai preluat acest model şi în relaţia de cuplu, căci nu ştii cum poate fi altfel, şi simţi o prăpastie afectivă, un hău adânc, între tine şi partener, între tine şi ceilalţi, fie că vorbim de părinţi, copii, rude sau prieteni. Simţi că nu te poţi ataşa complet. De nimeni. E firesc.

Sau în celălalt caz, ai trecut de graniţele personale ale celuilalt, chiar şi de ale tale, invadându-i lumea şi depinzând de el ca de un colac de salvare al trecutului, de frică să nu te îneci în absenţa lui. Nu ştii că proiectezi asupra partenerului iubirea rănită dintre tine şi părinţii tăi, propriile dorinţe, frica de abandon şi nevoia de afecţiune şi de a primi iubire, de a-ţi defini valoarea personală, căci e confuză pentru tine. Nu ştii că tu, de fapt, cauţi imposibilul, idealul, infinitul pe care nu-l vei putea atinge niciodată prin ceilalţi şi că eşti nespus de singur. Chiar şi atunci când eşti rănit, iubirea creşte în tine şi mai tare, pentru că, de fapt, asta ai căutat: suferinţa din copilărie. Te simţi şi mai dator să iubeşti, în ciuda celuilalt, pentru că te minţi că ai învăţat ce-i iubirea necondiţionată. Dar tu nu iubeşti o persoană, ci o iluzie, o trăire, o stare, o proiecţie, propriile tale nevoi şi vise.

E o relaţie fuzională în care ţi se dizolvă personalitatea în a celuilalt, în a omului de lângă tine, pe care îl vezi, inconştient, ca pe părintele pe care nu l-ai avut şi după care tânjeşti, ca pe un izvor secat pe care trebui să-l umpli, ca pe o hrană afectivă de care copilul rănit are o nevoie copleşitoare, partenerul pierzându-şi, astfel, identitatea şi calităţile de persoană individuală. Sunt frecvente manipulările de acest fel: “Dacă nu faci x lucru, nu mă iubeşti!” sau la polul opus, sunt persoanele care vor să fie manipulate de către partener pentru că nu ştiu să se descurce altfel, nu ştiu cine sunt şi au nevoie de celălalt pentru a le defini. Aceasta nu-i o iubire adevărată.

A te maturiza afectiv şi a deveni adult înseamnă a te vindeca de fuziunea care e specifică oricărui copil şi de a învăţa să iubeşti cu toată fiinţa, cu inima de copil, dar respectând graniţele personale ale celuilalt.


Te-ar putea interesa








Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.24