Moartea lui Stalin, bucuria românilor (Paştele din anul morţii lui Stalin)

Dan Ciachir / 05 apr 2018 / 15:20 Salveaza PDF Comentarii

”4 martie. ÎN SFÂRŞIT! Vestea pe care o aşteaptă omenirea de ani de zile, vestea pe care poporul nostru – împreună cu alte popoare condamnate la aceeaşi suferinţă – o imploră cerului şi ziua, şi noaptea, cu deznădejde, cu lacrimi de sânge – a sosit. Stalin a fost lovit de aripa morţii. N-a murit încă, dar poate fi socotit ca şi mort. (...) Seara la ora 8, toată lumea ştia: «comunicatul asupra bolii grave a tovarăşului Stalin» a fost transmis la radio. Bucurie generală, jubilări, chicote în familii.”

Citatul de mai sus provine din jurnalul scriitorului Pericle Martinescu; poate singurul care a redat fidel reacţiile românilor la aflarea ştirii agoniei lui Stalin. Vineri, 6 martie 1953, numărul 2600 al ziarului „Scânteia”, organul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, apărea în chenar negru şi titra pe prima pagină cu verzale: „Tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin a încetat din viaţă”. Dedesubt era publicat comunicatul Moscovei. În jumătatea din dreapta a paginii, sub fotografia lui Stalin, un text nesemnat, cules cu aldine: „Pentru poporul român, I.V. Stalin este prietenul scump, eliberatorul, ocrotitorul, acela care i-a deschis larg calea spre fericire, ajutându-l cu grijă părintească să-şi făurească o viaţă nouă, socialistă”.

„Scânteia”, „România liberă”, celelalte două-trei cotidiene care mai apăreau în Bucureşti, cernite şi ele, anunţau doliu naţional pentru zilele de 6, 7, 8 şi 9 martie. În decursul lor, posturile de radio din URSS şi din ţările sovietizate aveau să difuzeze doar muzică funebră. Între 7 şi 13 martie, ziarele şi revistele româneşti tipăresc nenumărate articole închinate lui Stalin. Multe dintre ele sunt iscălite de aceiaşi oameni care îi elogiaseră ditirambic pe regele Carol al II-lea în iunie 1940, cu prilejul împlinirii unui deceniu de Restauraţie, şi pe generalul Ion Antonescu un an mai târziu, cu prilejul eliberării Basarabiei şi Bucovinei de sub ocupaţia sovietică. Sadoveanu îşi intitulează articolul despre Stalin – Marele geniu al omenirii progresiste; G. Călinescu – O figură gigantică a istoriei. Nu lipsesc de la apel Camil Petrescu şi Cezar Petrescu, iar Geo Bogza începe patetic: „Inima popoarelor sovietice şi a întregii omeniri muncitoare e un singur şi adânc ocean de durere”. În „Contemporanul”, în acelaşi număr, Eugen Jebeleanu îi consacră trei poeme lui Stalin. De altfel, poeţii se dovedesc, ca întotdeauna, cei mai zeloşi. Nu lipsesc nici oamenii de ştiinţă, în frunte cu C.I. Parhon şi Traian Săvulescu.

„Scânteia” din 6 martie 1953 publică şi un Buletin asupra stării sănătăţii lui I.V. Stalin aşa cum se înfăţişa ea la ora 2 în noaptea de 5/6 martie, un altul din 5 martie, ora 16, precum şi Concluzia medicală asupra bolii şi morţii lui I.V. Stalin, toate semnate de zece doctori, în frunte cu A.F. Tretiakov, ministrul sănătăţii din URSS. „În noaptea spre 2 martie – se spune în ultimul comunicat –, I.V. Stalin a suferit o hemoragie cerebrală (în emisfera stângă), în urma maladiei hipertonice şi a arteriosclerozei. Ca rezultat al acestui fapt s-au produs paralizia părţii drepte a corpului şi pierderea persistentă a cunoştinţei”.

Perioada de doliu a culminat pe 9 martie 1953, la orele 11 dimineaţa (12 ora Bucureştiului), când trupul inert al lui Stalin a fost aşezat în mausoleul de la Kremlin alături de mumia lui Lenin. La Bucureşti, mitingul de doliu s-a ţinut în Piaţa I.V. Stalin (fostă Adolf Hitler; astăzi: Charles de Gaulle) din capătul Bulevardului I.V. Stalin, lângă statuia lui I.V. Stalin de la intrarea în Parcul de cultură şi odihnă „I.V. Stalin” din raionul I.V. Stalin.

Au fost aduşi la miting zeci de mii de oameni, unii au mimat durerea şi lacrimile, s-au ţinut multe cuvântări, iar înainte de tragerea celor 24 de salve de tun, prin mulţime circula deja prima anecdotă despre moartea lui Stalin. La 11 fix, vreme de trei minute, a încetat orice mişcare – fabrici, vehicule, pietoni – pe cuprinsul întregii ţări.

În acele clipe, la Moscova, în Piaţa Roşie, se afla delegaţia Partidului Muncitoresc Român, condusă de Gheorghiu-Dej, deşi pe atunci acesta era preşedintele Consiliului de Miniştri, prim-secretar al partidului fiind Gheorghe Apostol.

Pe 9 martie 1953, Ana Pauker, vechea prietenă a lui Stalin, descăunată în 1952 cu blagoslovenia acestuia, se găsea de trei săptămâni în arestul Securităţii. „Marea Ana Pauker, după căderea ei, avea obrajii scofâlciţi, ochii duşi în fundul capului şi slăbise zece kilograme în trei zile”, avea să scrie Petru Dumitriu în 1961, în primul său roman publicat după refugierea în Occident. Ceilalţi doi foşti lideri ai partidului unic, destituiţi odată cu ea, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, se aflau, de asemeni, închişi. De aproape un an, Petru Groza nu mai era premier, formal, era şeful statului, însă noul său post de preşedinte al Prezidiului Permanent al Marii Adunări Naţionale era unul decorativ, fapt care îl făcuse să spună: „Am căzut mai sus”. Groza fusese totuşi inclus în delegaţia plecată la funeraliile de la Moscova, întrucât Stalin îl plăcuse, denumindu-l „cel mai simpatic burghez din Europa”.

De la funeraliile lui Stalin au lipsit trei lideri din ţările conduse de partide comuniste: chinezul Mao Tse Tung, albanezul Enver Hogea şi iugoslavul Iosip Broz Tito, aflat pe atunci într-un conflict acut cu Kremlinul. În 1948, Stalin îi trimisese lui Tito un chirurg care să-l opereze. Prinzând de veste că acesta trebuia să-l omoare, UTBA (securitatea iugoslavă) îl omorâse ea pe chirurg. Versiunea servită de Tito lui Stalin era că doctorul răposase după un chef prelungit. Stalin nu putuse decât să accepte versiunea, adăugând în convorbirea telefonică cu Tito: „Nu e de mirare; toţi doctorii sunt beţivi şi mai cu seamă chirurgii”. La data înmormântării lui Stalin, Tito se pregătea să plece într-o vizită la Londra, pe mare, la bordul unei fregate, de teamă ca ruşii să nu-i doboare cumva avionul Avea să revină în ţară pe 31 martie cu aceeaşi navă.

O victimă colaterală a morţii lui Stalin a fost Klement Gottwald, preşedinte al Partidului Comunist Cehoslovac şi al Republicii Populare Cehoslovace, care a încetat din viaţă pe 13 martie 1953. Deşi bolnav la pat, Gottwald pornise totuşi spre Moscova de teamă ca eventuala sa lipsă de la funeraliile lui Stalin să nu fie interpretată ca un act de nesupunere. Nu a mai trăit decât trei zile după întoarcerea din URSS.

Pentru români, dispariţia lui Stalin a constituit încheierea celei mai cumplite perioade (1948-1953) din istoria lor contemporană. Îndată după moartea lui Stalin începea o slăbire a opresiunii care atinsese paroxismul. Însă aveau să mai treacă opt ani până când oraşul Stalin să redevină Braşov, iar statuia din Bucureşti lângă care se ţinuse mitingul de doliu din 9 martie 1953 să dispară de pe soclu pe furiş, într-o noapte, fără nicio explicaţie, într-un mod analog aceluia în care dispăruseră în 1948 statuia regelui Carol I din Piaţa Palatului şi aceea a lui Ion C. Brătianu din Piaţa Universităţii.

În 1953, Paştele a căzut pe 5 aprilie. În noaptea de Înviere, afluenţa la slujbele pascale a fost impresionantă, după ce, cu două zile înainte, în Vinerea Mare, la prohod, preoţii şi credincioşii înconjuraseră bisericile după tipic, procesiuni cu prapori şi icoane desfăşurându-se iarăşi pe străzile Capitalei.

La o lună după Paşte începe... Postul festivalului. Fusese programat la Bucureşti, între 1-15 august 1953, Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor pentru Pace şi Prietenie (a patra ediţie). Urmau să sosească 30.000 de străini, majoritatea din ţări cu regimuri democratice. Pentru ca Bucureştiul să pară un oraş bine aprovizionat, cu trei luni înainte de festival au început stocările de alimente şi de băuturi, astfel încât nu se mai găsea nimic în magazine, prăvălii şi restaurante. Dacă cineva se lăuda că a reuşit să bea o halbă de bere, era socotit mitoman. Sfârşitul “Postului” a coincis cu deschiderea festivalului şi au fost oameni care au leşinat, au făcut infarct sau au murit, întrucât abuzaseră de alcool după o îndelungată ajunare.

Pe chipul unui Bucureşti cenuşiu, cu locuitori prost hrăniţi, îmbrăcaţi în stambă, doc şi “pânză de drapel”, înspăimântaţi, precauţi, atenţi la ceea ce vorbesc, festivalul a adus o pată de culoare şi puţină veselie. În ziua de 11 august 1953 a avut loc un carnaval. Oricât de vigilentă s-a dovedit Ocârmuirea, românii au avut şi contacte nemijlocite cu străinii şi nu puţini le-au spus acestora adevărul despre viaţa lor. De pe urma festivalului, Bucureştiul s-a ales cu Stadionul 23 August, cu cinematograful “Înfrăţirea între popoare” şi cu câteva parcuri noi. În anii următori, “dezgheţul” s-a făcut simţit mai mult prin îmbunătăţirea aprovizionării cu alimente şi unele bunuri de consum, prin redeschiderea unor hoteluri şi restaurante, prin înfiinţarea unor noi magazine... Au fost şi eliberări de condamnaţi politici. În 1956, Radu Gyr, închis de pe vremea lui Antonescu, şi Petre Ţuţea au ieşit din temniţă, unde vor fi reîntorşi peste doi ani.

Te-ar putea interesa







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.27