Nu există, însă, motive de bucurie. Statele Unite au anunțat revenirea la PIB-ul din 2008 după doar trei ani, în 2011. Iar șomajul este la jumătate, arată New York Times. Nici perspectivele nu sunt roz: creșterea, în Europa, s-a bazat pe exporturi. Competiția globală este tot mai dură, China își încetinește creșterea, iar modelul nu mai poate fi susținut multă vreme. Pentru a avea produse competitive, Europa trebuie să-și scadă costurile, adică să folosească tot mai puțini muncitori, ceea ce crește șomajul și puterea de cumpărare în interiorul continentului, deci reduce creșterea economică. Țări ca Olanda sau Germania, cu economii puternice, bazate pe exporturi, au reușit să treacă mai ușor prin criză, dar Irlanda, Italia, Grecia se confruntă cu o sărăcire dramatică a populației, obligată la curbe de sacrificiu.
Zona euro riscă să urmeze modelul Japoniei: o țară bogată, dar în declin. Spre deosebire de Europa, arată NYT, Statele Unite au crescut cheltuielile publice, au redus taxele și au devalorizat moneda pentru a crește economia, după debutul crizei. Germania, pe de altă parte, a presat pentru austeritate, în zona euro, reușind să se impună în fața Franței și Italiei. Populația îmbătrânită a Europei, criza refugiaților, un eventual Brexit, nu aduc speranțe de creștere a economiei europene. De asemenea, se manifestă și o criză de lidership, statele naționale având interese divergente, iar politicile comune fiind dificil de adoptat. Ca și în Japonia, măsurile de combatere a crizei au fost luate doar pe jumătate, din considerente politice.
Singura certitudine, spun analiștii New York Times, este că generația născută în Europa la debutul crizei a ajuns în clasele primare fără să cunoască boom-ul economic. Este aproape un deceniu pierdut pentru Europa, susține Joseph Stiglitz, laureat Nobel și adversar al euro.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
