EXCLUSIV  Criticul literar Răzvan Voncu: „România este o creație a literaturii sale”

Flaviu Predescu / 27 sep 2018 / 10:38 Salveaza PDF Comentarii
Descriere foto:

Primăria Municipiului București prin Muzeul Național al Literaturii Române din București, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România, a organizat în cadrul manifestărilor dedicate Centenarului Marii Uniri, mai multe întâlniri ale scriitorilor și criticilor literari cu elevii colegilor bucureștene. 

Miercuri, 26 septembrie, criticul și istoricul literar Răzvan Voncu, conferențiar universitar la Facultatea de Litere București și redactor al României literare, a avut o întâlnire cu o parte din elevii și profesorii de literatura română din Colegiul „Gheorghe Lazăr" din București. Mai jos vă redăm prelegerea susținută de către acesta și întrebările pe care le-au adresat elevii, precum și răspunsurile primite.

„Între literatură și istorie”

S-au scris nenumărate cărți despre relația literaturii cu istoria, despre prezența referentului istoric în operele de ficțiune, ba chiar și despre calitatea literară a unora din studiile istoriografice. Există până și o școală critică, neoistorismul lui Steven Greenblatt, care reduce interpretarea textului literar la decodarea contextului istoric în care acesta a apărut. Mai puține sunt interpretările istoriografice care fac apel la ficțiunea literară pentru a ilustra sau explica o epocă ori un eveniment, dar nici acestea nu lipsesc.

„România este, metaforic vorbind, o creație a literaturii sale"

În acest spectru larg al relațiilor dintre literatură și istorie, momentul 1918 ocupă, în cultura română, un loc aparte, care, în opinia mea, poate fi configurat privind dintr-o dublă perspectivă.
Mai întâi, ar trebui să vorbim despre literatura care face istorie.
România în întregul ei este, metaforic vorbind, o creație a literaturii sale. Statul modern a existat în operele scriitorilor români și în paginile publicațiilor literare înainte să fi existat pe harta Europei. Imaginarea României a constituit pentru literatorii noștri, în egală măsură, o preocupare și un imperativ, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pentru a atinge apogeul în 1848. În jurul acestui moment-cheie al istoriei naționale, fără de care 1918 ar fi fost imposibil de conceput, scriitorii au făcut istorie, direct și indirect. Indirect, prin operele lor, și direct, prin implicarea lor nemijlocită în mișcarea revoluționară. Ulterior, în întregul proces de reforme care avea să ducă la nașterea României moderne, în 1859.

După 1881, a părut că această dublă implicare a scriitorului, abstractă și concretă, literară și politică, descrește. Programul pașoptist – care presupunea transformarea Principatelor Române într-un stat național independent, egal în rang cu puterile europene, condus de o dinastie occidentală de prestigiu și organizat pe baze democratice – fusese îndeplinit prin încoronarea lui Carol de Hohenzollern ca Rege al României, iar un alt obiectiv național nu se întrevedea, deocamdată, la orizont. Cauza românilor din Transilvania constituia, desigur, un motiv de preocupare pentru Regatul României, dar interesul strategic de a găsi un sprijin împotriva expansionismului rusesc împingea inevitabil statul român către Europa Centrală, ale cărei valori – monarhismul constituțional și democrația parlamentară – le și împărtășea. De altfel, chiar dinspre intelighenția transilvană (și mă gândesc în primul rând la Slavici) veneau îndemnuri în această direcție, însoțite de asigurarea că românii de peste munți au și voința, și putința de a rezista tentativelor maghiare de deznaționalizare, atâta timp cât Regatul României se dezvoltă și își păstrează orientarea occidentală.

Pe scurt, între 1881 și 1900, a părut că literatura noastră se „dezangajează". Numărul scriitorilor marcanți implicați în politică scade, în raport cu abundența din perioada pașoptistă, viața literară și poeticile personale ale autorilor se structurează, în acest ultim deceniu al secolului al XIX-lea, pe o concurență între două curente moderne și cosmopolite, lipsite de dimensiunea națională pe care epocile anterioare o avuseseră: simbolismul și socialismul.
După 1900, însă, ceva se schimbă.

Pe de-o parte, evenimentele din Transilvania și Basarabia se acutizează, mișcarea națională românească din aceste provincii este sever reprimată, iar tentativele de deznaționalizare se coagulează într-o adevărată politică de eliminare a identității românești din aceste teritorii istorice. Pe de altă parte, apariția pe scena literaturii noastre a unei noi generații de scriitori din teritoriile ocupate, ale cărei vârfuri de lance sunt Octavian Goga și Constantin Stere, fac ca Transilvania și Basarabia (într-o sintagmă cuprinzătoare: problema națională) să revină puternic în atenția opiniei publice și în discursul politic intern românesc. Goga și Stere se angajează, de altfel, și în politica militantă, primul, ca gazetar, cel de-al doilea, ca gazetar, deputat și, ulterior, ministru.

(w670)

„Literatura a creat viziunea istorică și a proiectat-o"

Literatura se pliază, în mod subtil, pe această tendință a opiniei publice. Cu atât mai mult, cu cât nu mai era de ceva timp o literatură de boieri amabili, care catadicseau să citească și să scrie românește dintr-un sentiment al datoriei și pentru a da o direcție culturii române, ci una profesionistă, în care legile cererii și ofertei începuseră să funcționeze. Tendința națională, ca să folosesc o sintagmă abuziv utilizată în trecut, dar care are avantajul că e limpede, se face simțită în fel și chip în viața literară de după 1900, chiar și acolo unde nu ne-am aștepta.
Aleg numai câteva exemple: 1) afirmarea sămănătorismului, curent literar care, la trei decenii și jumătate după În contra direcției de astăzi în cultura română (1867), repunea în centru valorile etnice și perspectiva naționalistă: sămănătorismul n-a creat o literatură, dar a adus la cultură o generație de mici intelectuali rurali, cea care va da bătălia pentru România Mare, iar după 1918 va alimenta consistent procesul de modernizare şi europenizare a României lui Carol al II-lea; 2) noua insistență sincronistă a poporanismului, care punând accentul pe diferențiere (sau, în termenii lui Ibrăileanu, pe specificul național), pleda pentru o literatură națională, reprezentativă în concertul european, în sensul major al termenului; 3) reluarea unor demersuri și procedee utilizate și în perioada 1800-1848, cum ar fi noul elan teatral, șezătorile literare și societățile culturale; între acestea, ASTRA (în Transilvania), „Deșteptarea" (în Basarabia), „Junimea literară" (în Bucovina), dar mai ales Societatea Scriitorilor Români (la nivel național) au jucat un rol-cheie în promovarea unității culturale și a rezistenței naționale: SSR a reunit, prin turneele ei de lecturi publice, în Regat și în Transilvania, atât scriitori sămănătoriști, cât și simboliști, tineri ca și vârstnici, dând un tablou viu al unității culturale românești; 4) constituirea unei noi „mitologii naționale", similare celei create de scriitorii din primul val pașoptist, în panteonul căreia intră: mitul eminescian (care acum, după 1900, capătă dimensiunea „profetului național", prin recuperarea dimensiunii sale publicistice, în urma apariței primelor ediții şi a primelor comentarii ale operei sale gazetăreşti), „România pitorească" (adică geografia simbolică a Regatului), prin opera omonimă a lui Vlahuță, comandată de Ministerul Școalelor, istoria medievală (în care, prin drama istorică Vlaicu-vodă, pătrunde și o dimensiune anti-maghiară).
Sunt numai câteva exemple – pot fi date și altele – de literatură care, în mod conștient sau nu, participă la pregătirea spiritului național în vederea Marelui Război și a saltului istoric presupus de Mare Unire. Rezultatul îl constituie un balans în acțiunea politică și militară, pe care istoricii mărginiți l-au considerat periculos, de la pragmatismul mărunt (care cerea intervenția militară peste Dunăre, împotriva Bulgariei, și apărarea pe Carpați, deci menajarea colosului austro-ungaro-german) către viziunea istorică (oricâte sacrificii a cerut aceasta, după ce ofensiva românească peste Carpați, nesusținută, conform promisiunilor, de Antanta, s-a împotmolit). Literatura a creat viziunea istorică și a proiectat-o, din pagina de carte sau de revistă, în conștiința publică, transformând-o în comandă socială și, în cele din urmă, într-o realizare națională unică.

Însă scriitorii nu s-au mărginit doar să contribuie la pregătirea conștiinței națiunii pentru efortul de război. Ei au făcut și sacrificiul de sânge pe front, acolo unde – ca să vorbim numai de cei mai importanți – au căzut Mihail Săulescu (în 30 septembrie 1916), Ion Trivale (în 11 noiembrie 1916), au fost grav răniți Perpessicius și Camil Petrescu și a fost luat prizonier George Topârceanu. Octavian Goga, înrolat voluntar ca simplu soldat, a fost salvat de ordinul generalului Prezan, șeful Marelui Cartier General, care l-a transferat de pe frontul Dunării la publicațiile militare, acolo unde, spunea marele strateg al campaniilor din 1917, cuvântul poetului făcea cât două divizii.

Cum alături de Goga, în efortul gazetăresc de război erau angrenați și Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Onisifor Ghibu, E. Lovinescu, Ion Minulescu, putem calcula cu câte „divizii" a participat literatura română la marile victorii din 1917, de la Mărășești, Mărăști și Oituz (singurele victorii ale Antantei, pe toate fronturile, în cursul acestui an)...
Cred că avem suficiente argumente să modificăm vechea zicală, conform căreia învingătorii scriu istoria. Învingătorii, mai ales când sunt nedrepți, modifică scrierea istoriei după cum le convine (și avem exemplul încă proaspăt al istoriografiei comuniste, care a încercat să rescrie întreaga istorie a patriei, de la dacopatia oficială la exacerbarea rolului comuniștilor în actul de la 23 august 1944). În realitate, înving cu adevărat cei care scriu primii istoria. România datorează literaturii ei nu numai întemeierea ca stat modern, ci și unitatea națională, afirmată şi argumentată în paginile scriitorilor ei încă înainte de a se fi născut în mințile oamenilor ei politici.
Dar mai există o fațetă a acestei relații. Istoria s-a revanșat, în felul ei, scriind, într-o anumită măsură, literatura de după 1918.

Întâi și-ntâi, deoarece schimbarea istorică de statut, de la o națiune fracturată la una unită politic și, subsecvent, de la un stat monocultural la unul multicultural, a schimbat dramatic statutul literaturii române. I-a accelerat sincronizarea cu marile literaturi occidentale, până într-acolo încât, dintr-o literatură care datora mult modelelor străine (cum fusese chiar și la 1900), a devenit una care a furnizat avangarda avangardei. I-a dat un alt orizont spiritual și o profunzime pe care înainte, cu toate marile nume afirmate atunci, de la Eminescu la Sadoveanu și de la Macedonski la Ibrăileanu, nu o avea. De altfel, cazuri ca acelea ale lui Mihail Sadoveanu sau E. Lovinescu ilustrează nemijlocit sporul de amplitudine pe care îl aduce noua condiție istorică a culturii române reîntregite, în interiorul uneia și aceleiași opere. Afirmați și validați pe deplin înainte de 1918, atât Sadoveanu, cât și Lovinescu vor deveni ei înșiși abia în contextul literar al României Mari.

„Marele Război a furnizat literaturii române, direct sau indirect, și câteva creații puternice"

Marele Război a furnizat literaturii române, direct sau indirect, și câteva creații puternice, în special în versuri și în proză. Pădurea spânzuraților (1922), al doilea roman al lui Liviu Rebreanu și, totodată, întâiul de analiză psihologică din literatura noastră, este un text de război în toată puterea cuvântului. Unul în care carnagiul continental este văzut sub forma dilemei morale și identitare, încheiată printr-un sacrificiu personal. Să nu ne lăsăm seduși de ispita naționalismului: în Apostol Bologa nu moare doar românul sfâșiat între simțul datoriei civice și cel al datoriei metafizice. Moare, în realitate, Europa de dinainte de 1914, care a crezut că se îndreaptă către o lume mai bună, spre a sfârși în tranșee. Iată, pe viu, acea lărgire a orizontului de care vorbeam mai devreme, generatoare de opere care nu mai sunt scrise numai despre noi și pentru noi, ci capătă, pornind de la experiența românească, o perspectivă universală.

Războiul jalonează un alt roman esențial al epocii interbelice: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930), de Camil Petrescu, după ce alimentase și neobișnuita poezie a acestui din primul deceniu de după 1918, adunată în volumul Versuri (1923). Analiza de astăzi - şi mă gândesc aici în primul rând la cea a lui Nicolae Manolescu, din Arcs lui Noe - pune accentul pe modalitatea narativă, influențată de gîndirea lui Bergson și de romanele lui Marcel Proust și André Gide, dar realitatea este că la fel de interesantă este și viziunea prozatorului asupra războiului. Camil Petrescu este, în fond, un umanist pacifist european și un subtil critic al psihologiei naționale. I s-a asociat, în această direcție, prietenul său apropiat F. Aderca, al cărui roman 1916 (1936) a fost, din păcate, receptat negativ, din cauza originii evreiești a autorului, în contextul antisemitismului galopant din societatea românească a deceniului 1930-1940.
Marele roman al războiului s-a vrut, însă, fără să reușească să fie, Întunecare (1928), de Cezar Petrescu. Conflagrația a lăsat urme consistente și în alte creații ale genului, cum ar fi Enigma Otiliei (1938) de G. Călinescu, sau chiar La Medeleni, mai exact, în cel de-al treilea volum al romanului, apărut în 1927. Roșu, galben și albastru (1924), romanul de război al lui Ion Minulescu, de mare succes în epocă și cu observații surprinzătoare asupra psihologiei colective românești, face pandant cu memoriile din prizonierat ale lui Topârceanu, ca un semn că victoria din 1918 nu a însemnat doar entuziasm și convingere în dreptatea cauzei noastre, ci și suferință, ezitări și încercări ale conștiinței.

Marea Unire, în mod paradoxal, nu a beneficiat, nici atunci, și nu beneficiază nici acum de o creație literară demnă de importanța evenimentului în istoria națiunii noastre. Un ecou indirect al evenimentelor petrecute în 1918 aflăm în romanul Rusoaica (1933), de Gib. I. Mihăuescu, acolo unde locotenentul Ragaiac apără Nistrul, frontiera de est a României Mari și, visând la o iluzorie refugiată din Uniunea Sovietică, se consolează cu disponibila femeie basarabeană (din nou, literatura e un martor involuntar al istoriei: romanul românesc consemnează fidel fenomenul exodului anticomuniștilor din URSS). În rest, 1918 se reține, în literatura noastră, cum am văzut, mai mult prin suferințele și încercările ultimului an de război, decât prin istoricul act de la 1 Decembrie.

(w670)

„Lucian Boia să nu se grăbească a trage concluzia că"

Îi las lui Lucian Boia plăcerea de a interpreta defetist această absență, nu înainte de a-i semnala, totuși, că nu e cazul să se grăbească a trage de aici concluzia că „România e altfel": nici literatura franceză nu are un mare roman al recuperării Alsaciei și Lorenei, nici cea italiană, unul al recuperării regiunii Trento-Alto Adige... Spiritul latin, se pare, fuge de sentimentalismul marilor entuziasme naționale şi preferă viziunea tragică asupra propriei istorii, ca şi spiritul critic. În absența căruia totul, chiar şi marile evenimente istorice, riscă să fie percepute drept potemkiniade...

Istoria națională, ajunsă la apogeu în 1918, s-a transformat și ea, cum spuneam, în literatură, după ce literatura, la rândul ei, s-a turnat pe sine în fundația istoriei. Văd aici o bandă a lui Möbius care guvernează dintotdeauna relația dintre ele. Cu observația că, spre deosebire de experimentul din fizică, fațetele benzii, între literatură și istorie, nu sunt necesarmente egale și nici nu se mișcă simetric. E suficientă istorie, mai ales istorie mare în literatura română? Avem o istorie politică la înălțimea celei literare?

Sunt întrebări la care cred că trebuie să reflectăm. Şi nu poate fi ocazie mai bună decât Centenarul Marii Uniri: moment în care, evocându-i sobru pe cei care au fost, am putea încerca să profilăm şi viitorul.
Căci fără viitor, întreg trecutul, cu valorile şi eroii săi, ar fi în zadar.

Întrebări din partea elevilor:

- Credeți că ar trebui ca în liceu să se facă gramatică?

- E o întrebare „very tricky", pentru că eu, de pildă, n-am făcut gramatică în liceu. În perioada comunistă liceele nu erau împărțite ca astăzi în teoretice și celelalte...Erau împărțite strict pe specialități și am făcut prostia în clasa a IX să aleg să dau examen la o clasă de matematică-fizică unde am și reușit. Am „înghițit" foarte multă matematică și fizică și deloc gramatică, ceea ce nu m-a împiedicat să intru la facultatea de litere fără să fi făcut meditații. Dar dacă mă întrebați răspunsul este da, aș continua studiul gramaticii și să vă spun și de ce. Nu numai că este necesar în condițiile în care limba română se degradează vizibil și se degradează din cauza calității celor care o vorbesc în spațiul public, adică la televizor, în mediu virtual și în puținele ziare care mai apar. Gramatica nu este numai un îndreptar de vorbire corectă. Sper că știți, iar dacă nu știți vă spun eu acum și mă puteți crede pe cuvânt ca să nu intru în explicații complicate, că nu există gândire în afara limbajului. Noi nu gândim decât în cuvinte și gândirea nu este decât o înlănțuire de cuvinte ordonate morfologic și sintactic. Prin urmare, gramatica este o disciplină a gândirii. Este formidabilă această disciplină a gândirii mai ales într-o limbă de sorginte latină cum e limba noastră. Nici nu știți cât suntem de fericiți să avem o limbă atât de ordonată cum e limba română. Atât de subtilă și capabilă să exprime cele mai subtile nuanțe ale spiritului uman. Faptul că deși suntem ortodocși n-avem nimic comun cu cei din jurul nostru: ucraineni, ruși, bulgari, sârbi (în afara unor mici simpatii epidermice) se datorează modului în care gândim, care este total diferit de modul în care gândesc ei. Gramatica este un instrument necoercitiv de disciplină spirituală. Când veți ajunge la vârsta mea vă veți da seama cât este de bine că ați avut parte de discipline spirituală sau că n-ați avut parte (din păcate!). Dacă ar fi după mine aș susține în continuare studiul gramaticii în liceu, poate în alt mod decât s-a studiat în timpurile mai îndepărtate. Gramatica trebuie transformată din coerciție în exercițiu; trebuie transferată din memorarea papagalicească a unor reguli într-un exercițiu permanent de dezvoltare a facultății de exprimare. În nici un caz nu trebuie îndreptată înspre ceea ce se numește azi comunicare și care-i o prostie. De când învățăm să comunicăm în mod profesionist comunicăm tot mai neprofesionist, pentru că nu ne exprimăm bine în limba română. Traducerile filmelor și emisiunilor documentare de la televiziuni sunt execrabile și nimeni nu protestează. Da, ar trebui studiată gramatica dar ar trebui făcut un efort de transformare a modului în care se predă gramatica și aș face un apel la Academia Română, am avut de nenumărate ori această discuție cu profesorii de liceu în inspecțiile pe care le-am făcut, aș face un apel la adăugarea unei gramatici practice, la actualul Trata de Gramatică al Literaturii Române, care este extrem de greu accesibil. Ea trebuie dublată de o gramatică practică pentru uzul profesorilor și elevilor de liceu. Fără aceasta, actuala Gramatică a Academiei Române este inutilizabilă și vă spun din interior că o mare lingvistă, profesoară, referentă a acestei noi gramatici a Academiei și-a început referatul în Aula Academiei cu următoarele cuvinte: „ca să pot înțelege noua gramatică a Academiei române a trebuit să stau pe masă cu dicționarul de științe ale limbii". (Ceea ce din partea unei mari lingviste era fără îndoială cu privire la utilitatea și la aplicabilitatea practică a noii gramatici a Academiei). Da, cu aceste mici observații. Cred că ar trebui să aplicăm mai bine materiile la orizontul de așteptare al tinerilor de azi, care indiferent dacă ne place sau nu, au un alt ritm sufletesc și un alt stil de viață decât am avut noi.

- Ce influență a avut literatura rusă în literatura română?

- Extrem de redusă. Mult mai redusă decât influența politică pe care a avut-o statul rus asupra noastră. Literatura rusă a venit la noi prin intermediar francez nu direct; prin intermediul romanului francez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Primele traduceri profesioniste din literatura noastră au apărut în anii 50 ai secolului trecut, în timpul regimului comunist și în general nu există o afinitate spirituală între cele două literaturi. Literatura noastră este în mod spontan și natural înclinată să accepte modele din zona latină, din zona franceză, italiană, spaniolă. Literatura rusă nu a avut din păcate influența pe care a avut-o statul rus."

(Foto: Dan Vatamaniuc)



Te-ar putea interesa








Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.26