Doi tineri de 18 și 19 ani au murit pe un drum din Prahova după ce au stins farurile mașinii în mers pentru o provocare de pe TikTok. În fața acestei tragedii, drd. psiholog clinician și psihoterapeut adlerian Yolanda Crețescu și expertul în conducere defensivă, fostul pilot Titi Aur, au explicat la DC News resorturile ascunse ale fenomenului: de la imaturitatea cortexului prefrontal care blochează evaluarea riscului, până la transformarea unui simplu vehicul într-o armă mortală pe fondul unei nevoi disperate de validare virtuală.
Nimic nu poate descrie durerea unor părinți care își îngroapă copiii de 18 și 19 ani. Când o viață abia începută se frânge într-o fracțiune de secundă într-un morman de fiare contorsionate, pur și simplu nu ai cuvinte. Însă revolta e și mai mare când afli motivul din spatele tragediei: nu a fost o defecțiune tehnică, nici gheață pe carosabil. A fost o provocare pe TikTok. Câteva secunde de filmare în beznă, la viteze amețitoare, cu farurile stinse pe un drum județean, totul pentru câteva aprecieri pe un ecran rece. Pentru Mihai și Andrei din Prahova, prețul acelei iluzii de glorie a fost chiar viața.
Tragedia din comuna Puchenii Mari scoate la iveală o fractură foarte mare între lumea reală și mirajul virtual. Pentru a înțelege cum se transformă un autoturism într-un instrument al morții sub comanda unui algoritm, expertul în conducere defensivă Titi Aur și drd. psiholog clinician și psihoterapeut adlerian Yolanda Crețescu au realizat o analiză detaliată a fenomenului. Dezvăluirile experților contactați de DC News sunt cutremurătoare: la vârsta majoratului, creierul decizional nu este încă matur, iar o mașină scăpată de sub control acționează exact ca o armă de asalt descărcată la întâmplare într-o mulțime.
Tragedia din Puchenii Mari: Secundele oarbe care au curmat două destine
Scenariul nopții fatale pare desprins dintr-un film. Pe traseul drumului județean DJ 140, Mihai și Andrei, însoțiți de un al treilea prieten aflat pe bancheta din spate, au decis să stingă luminile mașinii în timp ce rulau cu viteză prin noapte. Planul era să bifeze o provocare virală preluată de pe TikTok. Câteva momente mai târziu, vehiculul a ratat curba, a părăsit șoseaua și s-a zdrobit violent de un copac.
Pasagerul din dreapta, în vârstă de 19 ani, a murit pe loc. Șoferul de 18 ani a decedat câteva ore mai târziu pe patul de spital. Doar pasagerul din spate a scăpat cu viață și a devenit martorul unei sinucideri colective comise în numele unor cifre efemere. Polițiștii au deschis un dosar penal pentru ucidere din culpă, în timp ce bilanțul pe șoselele din țară a depășit din nou 1.300 de morți și peste 3.000 de răniți grav într-un singur an.
Explicația psihologului: Capcana biologică a creierului la 18 ani și tirania aprecierilor din online
În fața unui asemenea gest, prima reacție a adultului este condamnarea. Cu toate acestea, psihoterapeutul Yolanda Crețescu atrage atenția că la această vârstă noțiunea de responsabilitate este distorsionată de dezvoltarea incompletă a sistemului nervos.
„Din păcate, acest subiect este exact genul de subiect pe care nu avem voie să-l lăsăm să treacă doar ca o știre de senzație, aș spune eu. E o durere care ar trebui să ne oprească pe toți și să ne pună întrebări serioase. În primul rând, noi părinții, noi specialiștii, noi prietenii și colegii acestor copii. O să plec de la replica, doar au vrut să adune vizualizări.
De ce un tânăr de 18-19 ani face asta? Aici este o capcană de percepție. Noi adulții spunem că are 18 ani, e major, știe ce face, dar să știi ceva la nivel rațional și să simți la nivel emoțional, sunt două lucruri complet diferite. Creierul uman nu e complet matur la 18 ani, de aceea avem țări în care majoratul se aniversază la 21 de ani. Zona responsabilă de autocontrol, de evaluarea riscurilor pe termen lung, care este cortexul prefrontal, se dezvoltă până pe la 25 de ani. În schimb, sistemul care caută recompensa, senzația de adrenalină de acum, e hiperactiv la vârsta asta și începe din ce în ce mai mică vârsta. Din cauza social media, din cauza unui parenting defectuos de la vârste foarte, foarte mici.
Așa că avem aici tineri care știu că e periculos, dar creierul le spune: „recompensa imediată, senzația e puternică, iar consecințele nu sunt pentru noi, nu ni se poate întâmpla nouă nimic”. Ar putea fi foarte multe explicații, de la jocurile pe calculator violente în care ni se abrutizează sensibilitatea și devenim familiari cu pericolul, cu agresivitatea, e un sentiment de invulnerabilitate specific adolescenței acestor generații, combinat cu un context social care ne amplifică totul. Trăim pericolele în fiecare secundă și nu ne mai dăm seama ce este cu adevărat periculos și ce nu și ni se anihilează instinctul de supraviețuire”, spune psihologul Crețescu.
„Cât de mult poate influența TikTok-ul comportamentul unui tânăr?” am întrebat noi, cei de la DC News.
„Foarte mult, pentru că TikTok-ul nu e doar o aplicație, e un mediu social în care validarea se măsoară în cifre, în câte like-uri ai, în ce comentarii ai primit, câte share-uri, câte vizualizări. Au devenit vitale pentru acești copii. Dacă pentru un tânăr aceste cifre devin o monedă a valorii personale, am pierdut bătălia. Copiii noștri spun că dacă am 100 de vizualizări, înseamnă că exist, că sunt cineva. Și atunci algoritmul nu face altceva decât să răsplătească acest conținut care șochează, care încalcă regulile, care merge la limite. Cum spuneam, să nu mai putem să ne dăm seama de pericole și să nu mai trăim normal. Extraordinarul, senzaționalul a devenit o nevoie cotidiană. Dar problema nu e doar TikTok-ul, problema e orice fel de platformă care premiază. Pentru că un tânăr, un adolescent aflat în plină căutare de identitate și platformele sunt o combinație explozivă, uneori fatală, după cum vedem”, explică Yolanda Crețescu.
Ecranul telefoanelor funcționează ca un filtru rece, care ascunde consecințele fizice ale acțiunilor extreme.
„Pentru că nevoia de apartenență și de recunoaștere e una dintre cele mai puternice nevoi umane. La 18 ani, în această generație care este acaparată de platforme și de o percepție eronată a unei realități obiective, creierul este literalmente construit să fie sensibil la acceptarea grupului. Dacă grupul e acum comunitatea online care aplaudă riscul, tăcerea sau bunul simț, par a fi o trădare, par a fi în afara sferei de interes. E nevoie să ne gândim că, în trecut, un tânăr care voia să impresioneze o făcea față în față, o făcea cu instrumente reale și realiste, cu oameni reali și se vedeau imediat consecințele. Acum ecranul este lumea lor care e rece, el nu-ți arată nici fața speriată a părinților, nu-ți arată sângele, nu-ți arată durerea, nu-ți arată ilegalitatea, îți arată doar notificări. Iar distanța asta emoțională între realitate și virtuală ucide”, adaugă psihologul clinician.
Avertismentul pilotului Titi Aur: „O mașină scăpată de sub control e un Kalașnikov cu care tragi la întâmplare”
Din perspectiva traseului rutier, fostul pilot de raliuri Titi Aur refuză să trateze un astfel de eveniment drept o simplă greșeală de pilotaj. Fapta aparține fără urme de îndoială teribilismului pur, un segment responsabil pentru carnagiul de pe drumurile publice.
„Acest accident se încadrează la zona de teribiliști. În România, statisticile arată că aproximativ 15% din accidentele grave, cu morți și cu răniți, sunt produse de teribiliști. Teribiliști înseamnă droguri, alcool, liniuțe, sinucideri, viteze excesive - nu că a depășit cu 10-20 km/h, a depășit cu 50-80-100 km/h viteza legală din zona respectivă. Acum au apărut aceste provocări, nu că au apărut astăzi, dar genul ăsta de provocări de pe TikTok, asta înseamnă teribilism.
Restul procentelor se împart așa: un alt procent de 15% începători și aproximativ 70% cetățeni, persoane normale, care nu au antecedente, dar fac la un moment dat o greșeală sau, în fine, o asumare de risc.
Când vorbim de teribiliști, discuția trebuie împărțită în două părți. Pentru că o parte din acești teribiliști îi poți opri sau poți diminua fenomenul prin educație, prin exemple, prin conștientizare, filme, filmulețe, cursuri, forme de pregătire, de transmitere a mesajului, ca să-i conștientizezi. O altă parte din acești teribiliști, deci din cei 15%, nu-i poți liniști sub nicio formă. Și atunci trebuie să vină partea de coerciție, adică amenzi, confiscări de mașină, anulări de permis, închisoare, bineînțeles gradual, în funcție de abatere pe care o fac.
Una e că au consumat puțin alcool, alta e că îmi face nu știu ce nebunie și omoară oameni cu mașini. Cele două lucruri, educația și coerciția, trebuie bine împletite, bine gândite, într-un sistem, să zic, eficient, pentru că doar cu educație la această categorie, poate faci, poate nu faci mai mult sau șansele sunt să nu prea ai efecte mari, doar cu coerciție s-ar putea să înțeleagă sau să nu înțeleagă cei care sunt sancționați, ce s-ar fi putut întâmpla sau de ce au fost sancționați atât de drastic”, explică Titi Aur pentru DC News.
Mecanismul vizual al stingerii farurilor la viteză echivalează cu o prăbușire instantanee într-un zid negru.
„Ce înseamnă să stingi farurile unei mașini în mers? Sunt două lucruri diferite pe care vreau să le punctez. Una e dacă pleci cu farurile stinse pe timp de noapte și se acomodează ochiul și vezi cât de cât în față, adică nu neapărat atât de bine încât să poți să mergi tare, dar ochiul se acomodează cu lumina puțin de la lună, puțin de la stele, puțin de la, eu știu, ce mai e din împrejurimi, de la alte localități și atunci poți să te deplasezi, nu neapărat în condiții de siguranță. Și cu totul altceva este când mergi cu farurile aprinse și brusc ai stins farurile. Practic atunci s-a făcut un zid în fața ta, nu mai vezi nimic. Pentru că ochiul este format cu lumina farurilor și brusc când ai stins lumina nu mai vezi nimic. Bineînțeles că acest lucru este deosebit de periculos. Nu știu să spun exact ce au făcut tinerii respectivi, cert este că se încadrează la categoria teribilism.
Motivația, de data asta, se pare că e acea provocare de pe TikTok. Provocări de pe TikTok care fac, din păcate, victime în rândul tinerilor, nu doar cu mașina, nu doar cu automobile, ci tot felul de lucruri pe care le vedem, le auzim, cu urcatul pe clădiri, cu medicamente, cu tot felul de nebunii, să înghită, să mănânce, să stea în cap, să nu mai știu ce”, adaugă Titi Aur.
Expertul susține că automobilul este ca o armă.
„Când vorbim de automobil, în general, trebuie să înțelegem și trebuie să transmitem tuturor și bineînțeles și teribiliștilor că mașina este o armă. O fierătanie, un fier cu care omori oameni sau cu care poți să omori oameni sau să accidentezi oameni înseamnă armă. Că se numește Kalașnikov și când apeși pe buton tragi gloanțe și poți să omori oameni sau că se numește automobil sau motor, motocicletă și când scapi de sub control sau câteodată când faci intenționat, pentru că știm că au fost și cazuri celebre în care un automobil a fost folosit pentru a ucide intenționat. Dar, de cele mai multe ori, nu ucide automobilul, nu ucide intenționat, ci ucide accidental.
Accidentalul poate fi de două feluri. Pe de o parte, mici greșeli sau anumite nerespectări și atunci scapi mașina de sub control și faci accident și omori sau accidentezi oameni. Sau, asumare de risc exagerată și aici ne încadrăm la teribiliști, din nou, alcool, droguri, viteză excesivă, TikTok și așa mai departe, și atunci scăpatul mașinii de sub control înseamnă aceeași armă care ucide și poate să ucidă. Spre deosebire de o armă clasică, nu ucide doar pe alții de jur împrejur, ci te ucide și pe tine sau pe cei din mașină, adică ucide în masă, dacă aș putea spune.
Referitor la comparația cu arma, când mergi cu mașina cu viteză excesivă sau droguri, alcool și așa mai departe, este ca și cum ai lua un Kalașnikov și ai trage gloanțe așa, oriunde și în momentul în care omori pe unul de la balcon, vii cu argumentul și spui, „domnule, eu am tras cu mitraliera, dar n-am vrut să omor pe nimeni”. Exact același lucru este cu mașina, „domnule, eu am mers cu viteză dar n-am vrut să omor pe nimeni”. Păi, da, dar odată ce ți-ai asumat riscul să mergi băut, beat, drogat, viteză foarte mare, să faci tot felul de nebunii, să faci derapaje în locuri periculoase, este echivalentul la a trage cu arma la întâmplare. Și când omori pe unul, să spui „dar n-am vrut să-l omor”. Da, într-adevăr, tu n-ai vrut să-l omori, dar ți-ai asumat conștient riscul că poți să-l omori pe unul sau chiar pe tine”, spune Titi Aur.
Mecanismul din spatele gestului extrem: Frâna rațiunii lipsește, accelerația dopaminei este la podea
Înțelegerea acestor tragedii impune o privire în mecanismele neurologice ale adolescenței. Doctor în psihologie, Yolanda Crețescu descrie această stare critică drept o nepotrivire majoră între dorința de stimulare și capacitatea de autocontrol:
„Dacă avem nevoie să înțelegem ce se întâmplă din perspectivă psiho-neurobiologică, este nevoie să înțelegem că există o imaturitate a cortexului prefrontal. Cortexul prefrontal este sediul funcțiilor executive, controlul impulsurilor, evaluarea consecințelor, inhibiția comportamentală, planificarea pe termen lung, reglarea emoțională cauzală dacă-atunci. La 18-19 ani, acest teritoriu neurologic este anatomic prezent, dar funcțional incomplet. Așa cum spuneam, mielinizare, adică izolare a fibrelor nervoase care transmit rapid, nu e finalizată decât după 25 de ani. Iar în perioada adolescenței apare acest pruning sinaptic, eliminarea conexiunilor nefolosite și consolidarea celor utile, este încă în curs.
Așa cum știm, adolescenții noștri își limitează activitățile, nu și le dezvoltă. Fac doar anumite lucruri, stau cu căștile pe urechi, în fața unui ecran, cu ușa închisă, pe întuneric. Și atunci rezultatul este că semnalul acesta de stop de la cortexul prefrontal către sistemul limbic ajunge foarte târziu, slab și inconsistent. Practic, frâna există, dar ca metaforă așa, cablul care o leagă de motor este subțire. Când spun sistem limbic amigdală, spun centrul de supraviețuire, centrul fricii. El răspunde la dopamină, iar la adolescenți, receptorii de dopamină au o sensibilitate deosebită. Dopamina trebuie privită, înțeleasă, nu ca plăcere în sine, ci anticiparea recompensei, semnalul de „vreau asta acum”.
Sunt cercetări de neuroimagistică care arată că adolescenții au o activare mai mare a striatumului ventral decât adulții când anticipează o recompensă, chiar dacă recompensa este incertă sau este riscantă. Amigdala, cum spuneam, centrul fricii și al alertei, răspunde exploziv la stimul emoțional la această vârstă. Deci ea este slab reglată cu cortexul prefrontal, creierul decizional.
Așadar, e ca și cum la 18 ani, pedala de accelerație e apăsată la maximum, iar frâna e abia la jumătate. Această decalare se numește sistem dublu, dual assistance model, dezvoltat de Steinberg. Sistemul socio-emoțional, adică sistemul limbic și cel de recompensă, atinge apogeul la 15-17 ani. Dar sistemul de control cognitiv, să fim și conștienți de ceea ce se întâmplă, atinge maturitatea abia la 25 de ani. De aceea, fereastra aceasta între 18 și 22 de ani este cea mai periculoasă pentru că accelerația este maximă, impulsivitatea este maximă, iar asumarea consecințelor, frâna, nu este încă funcțională”, spune Yolanda Crețescu.
Un alt factor care amplifică riscul până la proporții catastrofale este prezența unei audiențe constante.
„Un alt factor neurobiologic crucial este efectul de audiență. La adolescenți, prezența celorlalți și apariția virtualului face ca acest lucru să fie exploziv, activează puternic cortexul și reduce activitatea prefrontală de autocontrol. De aceea, experimentele arată că adolescenții care joacă un joc riscant în prezența prietenilor fac cu 50% mai multe alegeri riscante decât singuri. În cazul TikTok-ului, audiența fiind infinită, bineînțeles că și permanența este cuantificabilă. De aici este foarte important atunci când avem nevoie să înțelegem ce este de făcut cu adolescentul nostru într-un mod unic, personalizat, este să ne uităm la toate aceste informații științifice. Ce se întâmplă cu copilul meu? Omul nu e doar neuron, el este identitate, este emoție, este sens. Ce crede copilul meu despre el însuși? Care sunt emoțiile dominante pe care copilul le antrenează? Care este sensul lui? Ce caută el pe această lume? Ce-l motivează pe el? Și atunci vom găsi care este arcul dopaminergic, pentru că noi nu răspundem doar la recompense materiale la vârsta aceasta, răspundem la recompense sociale, de validare, de atenție, de statut, de apartenență. Și atunci avem acest condiționant, aș spune eu, comportamentul care aduce like-uri să fie tot timpul repetat, să fie într-o formă continuă. Cu cât recompensa este mai împrevizibilă, cu atât dopamina eliberată este mai mare. Și astfel de incidente, dacă le citim în această notă, înțelegem ce s-a întâmplat cu copiii, cu acești doi tineri”, adaugă psihologul Crețescu.
Unde se rupe legătura?
Întrebarea care planează asupra întregii societăți este ce anume împinge generația tânără spre marginea prăpastiei? Psihologul Yolanda Crețescu refuză să aruncăm vina doar pe o aplicație descărcată pe telefon.
„Asta e întrebarea care mă sperie cel mai mult în cabinet, în practica mea de zi cu zi. Nu ne îndreptăm spre un loc bun dacă lăsăm lucrurile așa și vedem asta. A crescut foarte mult incidența unor astfel de evenimente. Vedem tot mai des tragedii pentru că avem o generație crescută cu ecranele în mână, dar fără o bază solidă primară, care să ajute la dezvoltarea sănătoasă biologică a creierului nostru, a organelor, a percepției realității. Și atunci nu putem vorbi de limite, de dialog, de o prezență adultă autentică într-o viață reală. Nu aș împărți tinerii în responsabil sau mai responsabil decât generațiile anterioare, decât noi părinții. E vorba doar de un acces la o tehnologie care le exploatează vulnerabilitățile naturale dintotdeauna. Și noi dacă am fi avut acces la o astfel de tehnologie am fi fost la fel de prizonieri și cu siguranță că în același pericole. Este o problemă a noastră adulților pentru că nu le oferim alternative la fel de puternice. Din păcate, cu astfel de adicții ființa umană nu poate concura. Nu avem o apartenență reală cu sens, cu recunoaștere pentru cine sunt ei astăzi în comparație cu ceea ce ei postează. Dar bătălia aici se duce”, explică Crețescu.
Soluția cere o trezire colectivă la realitate și curajul de a impune bariere înainte ca alte vieți să fie risipite.
„Eu cred că nu ajută dacă dăm vina pe TikTok, pe platforme. Da, ele ar trebui să fie mai responsabile, descoperim deja că se iau măsuri legale de limitare, dar responsabilitatea cea mai mare e a noastră, a adulților. Modul în care ne creștem copiii din foarte mica copilărie, modul în care îi uităm în fața tehnologiei, în care obținem colaborarea, cooperarea, doar pentru că îi decuplăm de la realitate și îi ținem în fața ecranelor, pentru a mânca mai repede, pentru a-i îmbrăca mai repede, pentru a putea să facă treburile domestice, administrative mai repede.
Unul dintre factori este și această nouă modă de a lucra de acasă. De fapt, suntem absenți prin prezența noastră fizică.
E foarte greu acum să spunem că e important să faci sport, să te preocupe o artă, un hobby, să faci voluntariat, să-ți antrenezi prietenii reale cu oameni reali, de fapt, să fim prezenți. Pentru un tânăr se citește așa: nu ești nimeni dacă nu ai un număr de vizualizări, dacă identitatea ta este dată de contul de Instagram. Curajul nostru, al adulților, este să spunem nu atunci când toți ceilalți în jurul nostru spun da. Dar cine poate să ducă un astfel de război cu tehnologia? Dar este singura șansă!
Nu e o rușine, e o înțelepciune să ceri ajutor atunci când nu poți. De multe ori, soluția este inclusiv farmacoterapeutică. Anxietatea de a renunța la o astfel de adicție are soluția și prin tratament psihiatric. Așadar, suntem într-un moment în care trebuie să alegem. Ori continuăm să privim neputincioși cum copiii noștri mor pentru like-uri sau pentru alte evenimente - suntem la al doilea eveniment, am mai avut uciderea unui copil acum, într-un interval scurt de timp - ori decidem că educația emoțională, dialogul real între oamenii reali și prezența contează mai mult decât orice algoritm. Dacă nu declarăm război acestor platforme, alegerea nu mai este a noastră. Așadar, orice măsură luată de acum încolo ne salvează copiii și ne salvează pe noi ca generații”, conchide Yolanda Crețescu.
Până când societatea va învăța să recâștige atenția propriilor copii din ghearele algoritmilor, șoselele rămân teatrul unor execuții absurde. Fiecare mașină scăpată în decor este mărturia unei generații care își caută identitatea în întuneric, cu luminile stinse și pedala călcată până la capăt.