Ionuţ Filişan, jucător de tenis în scaun rulant, a rămas fără ambele picioare la vârsta de trei ani, în urma unui accident de maşină. Dizabilitatea nu l-a împiedicat să-şi urmeze un vis uriaş. Credința în sine i-a stat mereu alături. Dar şi în ceilalţi oameni.
Oriunde se duce împărtăşeşte dragostea pe care o poartă ţării sale, deşi ea nu a fost întotdeauna blândă cu el.
Într-un interviu acordat DC News, Ionuţ a vorbit despre un vis şi mai mare: calificarea la Jocurile Paralimpice din 2020.
Să întoarcem clepsidra şi să mergem în anii copilăriei. De la trei ani ai aflat ce înseamnă suferința. Cum s-a întâmplat accidentul de maşină care ţi-a schimbat viaţa?
A fost un simplu accident rutier. Am fost lovit de o mașină în timp ce traversam strada. Nu am pus niciodată accent pe accident, este un eveniment pe care l-am luat ca atare. Oamenii nu conștientizează că li se poate întâmpla lor. Au impresia că subiectul este ceva în care ei nu sunt implicați și nici nu pot fi vreodată. Având accidentul la o vârstă fragedă, m-am adaptat și nu îl consider un moment care mă definește. Ceea ce mă definește este personalitatea mea și nu neapărat faptul că am un impediment fizic.
În Germania am înţeles că a fost un moment important pentru tine, în sensul că ai învăţat să priveşti altfel dizabilitatea. Povesteşte-ne despre acel moment.
Fiind copil când am ajuns prima dată în Germania, am absorbit informațiile pe care le avea de oferit o lume dezvoltată. Ca să dau un exemplu specific, la acea vreme, în România, încă se construiau proteze din lemn în timp ce în Germania, din titan și carbon. Aveau o tehnologie avansată și lucrau cu materiale și tehnici moderne, prin care erai învățat lucruri, începând de la cum se folosește o proteză în viața de zi cu zi. Aveau ca scop final să te învețe cum poți să devii o persoană independentă. În retrospectivă, am învățat să privesc dizabilitatea ca pe o parte din mine, e ca și cum ești înalt, scund, cu ochii mari sau mici.
Cum ai început să practici tenisul şi care a fost momentul în care ai decis că vrei să urmezi această carieră?
Cred că mereu m-a atras acest sport, poate nu am conștientizat, dar eram mereu în fața ecranelor când juca Pete Sampras, Marat Safin sau Andre Agassi. Mă consider o persoană activă, am fost implicat din generală în echipe de fotbal, volei, urmând ca mai târziu, în timpul facultății, să încerc pe o perioadă mai lungă baschetul în scaunul rulant. În 2013, am participat la o tabără de pregătire unde persoane în scaun rulant erau învățate să joace tenis. M-am îndrăgostit iremediabil de sportul acesta și, de atunci, pot să spun că nu am lăsat racheta din mână pe o perioadă mai lungă de două săptămâni.
În cazul tenisului în scaun rulant, mingea poate cădea în teren de două ori înainte că jucătorul să o returneze. Mai sunt şi alte reguli schimbate?
În primul rând, pentru a juca tenis în scaun rulant, condiția principala este să ai o dizabilitate motrică permanentă în partea inferioară a corpului. Regula celor două căzături este cea mai cunoscută, însă mai sunt câteva aspecte de care trebuie ținut cont. Jucătorul nu își poate folosi picioarele pentru a se deplasa în timpul punctelor și nici nu are voie să ridice șezutul de pe scaun în timpul punctelor. Este recomandat ca jucătorii să fie strâns legați de scaun cu cel puțin o centură pentru siguranță în timpul meciului. În cazul în care survine o defecțiune a scaunului rulant de tenis, participantului îi este oferit un timp de 15 minute pentru repararea acestuia, în caz contrar va pierde prin abandon.
Citisem într-un interviu pe care l-ai acordat că în turneele din străinătate le povesteşti oamenilor despre România. Mai mult, laşi şi „bucăţi" din ţara noastră pe unde te duci, de la steaguri la insigne. Ce le spui despre România?
Am întâlnit o parte din oameni care știau diverse lucruri despre România, în principal știu despre Halep, Hagi și Nadia, și mă întreabă despre Dracula și Transilvania. Mă amuză de fiecare dată și mă surprinde reacția lor când le povestesc istoria lui Vlad Țepeș. Am întâlnit și cazuri în care nu știau absolut nimic despre țara noastră, le-am dat câteva indicații geografice, dar până la urmă am apelat la tehnologie și le-am arătat poze cu locații din România. Altădată, am încropit liste intreagi de cuvinte comune cu jucători din țări precum Spania, Italia, Croația sau Turcia. Am lăsat de nenumărate ori steaguri, insigne, am dus chiar și ouă încondeiate în perioada pascală sau palincă. Unii dintre jucători au venit în România datorită recomandărilor și poveștilor mele.
Povesteşte-ne cum ai ajuns să fii legitimat în cadrul CSM Bucureşti.
Alexandru Nedea, coordonatorul secției de tenis la CSMB, a participat la antrenamentele mele de câteva ori. Îmi spunea adesea că este impresionat de faptul că mă antrenăm similar cu ceilalți sportivi din bază și am discutat mai multe despre tenisul în scaunul rulant. I-am spus despre performanțele mele de până atunci, dar și de planurile pentru viitor. M-a întrebat dacă vreau să fac parte din familia CSMB. Am acceptat fără să stau pe gânduri.
În prezent, cu cine te antrenezi? De asemenea, cine te sprijină să joci tenis?
Începând cu anul 2015, am început să lucrez cu Alexandru Berbec și Ștefan Enciu pe parte tehnico-tactică, iar de anul acesta cu Dan Cristea pe parte de pregătire fizică. Coleg de antrenament și sparring partner îmi este Mihai Gaiță încă din 2014. Nu în ultimul rând, beneficiez de sprijinul echipei de la Club Sportiv Municipal Bucuresti.
Am înţeles că vrei să te califici la Jocurile Paralimpice din 2020. Cum se poate obţine o astfel de calificare?
Cred că este visul oricărui sportiv cu sau fără dizabilități să se califice la Jocurile Olimpice sau Paralimpice. În ceea ce privește tenisul în scaun rulant, se califică primii 50 de jucători, la care se mai adaugă încă opt wild-carduri. Având în vedere că tenisul este unul dintre cele mai populare sporturi paralimpice, iar pentru a aduna punctele necesare este obligatorie o investiție financiară, emoțională și fizică, pot spune că este un obiectiv greu de atins. Cred că am motivația necesară pentru a atinge un astfel de obiectiv și sper să îl și realizez.
Ce îţi spui în acele prime secunde pe care le mai ai înainte de o confruntare pe terenul de tenis?
De regulă, ascult muzică în căști și încerc să mă deconectez de toate grijile, deadline-uri și alte gânduri. Înainte de meci, am un obicei de a îmi schimba grip-ul la rachetă și de a repeta strategia pe care am stabilit-o cu antrenorii. Este modul prin care încerc să intru în starea de meci.
Din experienţa acumulată până acum, cum sunt privite în România persoanele care practică tenisul în scaun rulant?
Din experiența mea, oamenii se împart în două categorii. Prima categorie, cea a cunoscătorilor de tenis, realizează că noi ne antrenăm în condiții apropiate de ceilalți sportivi și ne privesc și apreciază în același fel, poate cu puțin mai mult respect pentru că facem același lucru dintr-un scaun rulant. A doua categorie, cea a necunoscătorilor, are impresia la început că facem mișcare pentru a avea o activitate, dar realizează mai apoi că reușim să jucăm la o intensitate mai mare decât niște sportivi amatori.
În ţara noastră, conceptul de discriminare se manifestă pe planuri multiple. Ai simţit că ai fost discriminat?
Nu mă simt discriminat în mod direct, dar, de multe ori, am impresia că oamenii din jurul meu nu realizează că există persoane cu dizabilități printre ei. Mă refer la lucruri simple, precum construirea unor rampe de acces, ocuparea locurilor de parcare special amenajate, lipsa de cărucioare de cumpărături adaptate. Ca să vă povestesc și una din întâmplări: într-o parcare dintr-un mall din București am parcat pe un loc special amenajat. Lângă mine era un domn fără legitimația de handicap. Îi explic că nu are voie să parcheze, că este loc pentru persoanele cu handicap, iar el mi-a zis că nu a văzut că e interzis, dar chiar dacă a parcat, nu e nicio problemă pentru că el oricum nu a văzut niciodată o persoană cu handicap. Eu i-am spus că sunt persoană cu dizabilități, iar el s-a uitat foarte nedumerit văzându-mă la volan. Ce l-a făcut să realizeze a fost soția, când i-a făcut semn să se uite la picioarele mele. Nu pot să vă explic fața lui când s-a uitat și a văzut că acestea lipseau.
Viaţa a trimis spre tine momente dificile. Ce anume ţi-a dat forţa de care aveai nevoie pentru a merge mai departe?
Cred că mă motivează faptul că mereu îmi setez obiective, îmi place foarte mult ceea ce fac. Acum sunt și mai mult ancorat în acest sport de când am devenit antrenor de tenis. Faptul că am început să antrenez copii îmi dă un sentiment de satisfacție și dorință de a mă perfecționa. Mai mult, suportul de la CSM București mi-a deschis noi porți și consider că munca pe care o depunem împreună va deschide calea și pentru alți viitori sportivi.
Unde te simţi cel mai fericit om?
Atunci când joc în fața soției, a familiei şi prietenilor.
Foto: Facebook / Ionuţ Filişan
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
