Cannes 2024: Nostalgia nu mai este demult ceea ce a fost

Cinematograful, mai ales el, atât de sensibil în captarea trecerii lui, dar, vai, și atât de distorsionant de atâtea ori, rămâne o mărturie. Dacă vrem să-i aducem omagiul sincerității noastre, să-l lăsăm neîmpiedicat în festivisme sau, mai rău, torpilat de ignoranța voioasă a atâtor nechemați. Un mare festival cum este Cannes-ul va fi, întotdeauna, prilejul ideal, chiar dacă nu îmbucurător, de a constata și de a repeta (el puțin eu una nu am obosit): cinefilia nu mai este ceea ce a fost.

Filmele despre un altădată al cinematografului, despre istoria lui nu stârnesc un mare entuziasm. Mai degrabă încurcă, stânjenesc, suspendate în legende derutante. Încerc să înțeleg reacțiile spectatorilor unui alt timp, atât de marcat de impactul tehnologiei, de ritmurile unei alte respirații în asimilarea culturii. Altfel, fără acest efort, aș apuca-o unde văd cu ochii.

Cum să-mi explic acea suprafață, o întreagă aripă a unei săli cum este Buñuel, cu tristețea scaunelor goale, la proiecția cu documentarul dedicat celui care a dat însăși definiția cinefiliei, François Truffaut, Le scénario de ma vie (Scenariul vieții mele), semnat de David Teboul și scris împreună cu Serge Toubiana, decât prin neaderența la freamătul îndepărtat al istoriei. A fost prima oară când un iubitor al cineastului francez a găsit resursele necesare pentru a-l aduce în fața noastră nu prin intermediul unor mărturii ale contemporanilor, ci grație unor insolite documente de arhivă sau aparținând familiei. Truffaut apare așa cum îl știam din descrierile colegilor, prietenilor, cu acea privire febrilă, cu incredibila agitație de țânțar mușcat de strechie, cum amintea cândva Suzanne Schiffman, rozându-și unghiile de emoție, intimidat de Hitchcock, mâhnit de o iubire neîmpărtășită până la capăt, pierdut în învălmășeala Cannes-ului din 1959, când va triumfa cu Cele 400 de lovituri.

Anamaria Vartolomei protagonista filmuui Maria

Dintre multele amănunte neștiute am reținut îndemnul lui Cocteau, adresat adolescentului Jean-Pierre Léaud, năucit de succes: „Ține bărbia sus, zâmbește-i doamnei blonde din dreapta, este France Roche, critic important”. Văzând, mai târziu, filmul lui Christophe Honoré Marcello mio, al cărui titlu spune cui îi este dedicat, mi-am zis, încă o dată, cât de mult poate acționa un bun documentar în întreținerea memoriei cinefile. Infinit mai mult decât ficționalizările pioase cum este amintitul Marcello mio, cu aerul lui de joc de familie mai greu accesibil neinițiaților. Toară lumea știe a cui fiică este Chiara Mastroianni.

Dar nu toată lumea este obligată să cunoască amănunte din adolescența ei sentimentală sau data exactă la care s-au îndrăgostit Catherine Deneuve și Marcello Mastroianni, celebrii ei părinți. Nu este exclus ca, excedată chiar de povara acestei moșteniri, Chiara Mastrloianni să-și fi dorit o mai răspicată afirmare a propriei identități artistice, dând un bobârnac celor care îi reproșează: joci prea mult precum Marcello, prea puțin ca Deneuve. Christophe Honoré a invitat-o să ia taurul de coarne, să se strecoare în recognoscibilele costume ale marelui actor italian, din La dolce vita, Opt și jumătate sau Fred și Ginger.

Dacă tot i se spune că seamănă atât de mult cu tatăl său, atunci să jucăm până la capăt pare să spună actrița deghizată, în lungile ei plimbări, spre încântarea celor care acceptă să o însoțească în trecerile de la fantezie la realitate. O glumă, un vodevil duios, susținut de nume atât de mari: Catherine Deneuve, mereu autoritară, Fabrice Luchini, vag rătăcit. Undeva, departe, fantoma lui Mastroianni, făcându-ne cu mâna, precum îngerul din Umbria în finalul de la Dolce vita. Mult mai impresionant biopicul Maria (Being Maria) al Jessicăi Palud despre nefericitul destin al actriței Maria Schneider.

O existență dată peste cap de filmul care i-a adus celebritatea, Ultimul tango la Paris (1972), o traumă poate mai greu de înțeles astăzi. Pauline Kael, marea critic de film americană, era convinsă că filmul lui Bertolucci va stârni polemici peste epoci. Nu cred că generațiile de astăzi vor percepe îndrăznelile de acum o jumătate de secol ca fiind scandaloase. Violența dezlănțuirilor sexuale de pe ecran din ultimele decenii întrece cu mult faimoasa „scena del burro” cum a numit critica italiana secvența simulării sodomiei din film.

Atunci, pentru vulnerabila, fragila Maria Schneider, la început de carieră, deloc pregătită de regizor să înfrunte ceea ce urma să se întâmple, momentul a declanșat degringolada vieții ei. Niciodată, nici Bertolucci, nici Brando nu și-au cerut scuze, ține să ne amintească actrița, după mulți ani (excelentă interpreta de origine română, Anamaria Vartolomei în rolul Mariei Schneider, ea însăși cu o mamă româncă). Doar Marlon Brando (un surprinzător Matt Dillon) a consolat-o în treacăt, cu un citat din Hitchcock: „Nu este decît un film”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News