EXCLUSIV  Psiholog: Când moare o fiinţă dragă, trăim şocul ca şi cum n-ar fi trecut o zi de la plecarea ei

Maria Dumitraşcu / 12 apr 2019 / 00:25 Salveaza PDF Comentarii
Doliu
Descriere foto: Doliu

Pierderea partenerului de viaţă este una majoră şi implică o suferinţă profundă şi durabilă. Prin ce etape trebuie să trecem pentru a ne vindeca?

Atunci când moare o fiinţă dragă, care a reprezentat un rol central în viaţa noastră, după şocul iniţial, în care suntem cuprinşi de disperare şi furie, ne simţim amorţiţi, goi emoţional, ne este un dor intens şi vrem să dăm timpul înapoi, trăim un sentiment de lipsă de sens, de scopuri, de rol.

Activităţile de zi cu zi au rămas aproape aceleaşi, dar le întreprindem apatici şi anesteziaţi. Suferinţa poate conduce la deteriorarea sănătăţii mintale şi fizice. Putem să avem tulburări alimentare, să nu mai mâncăm sau dimpotrivă, să ne refugiem în mâncare, putem să ne confruntăm cu insomniile şi cu diverse boli, ca urmare a suferinţei emoţionale. Multe persoane experimentează şi halucinații hipnagogice, în care la momentul trezirii sau adormirii, îl văd pe cel decedat sau îl aud. Acestea sunt normale şi nu sunt un semn al psihozei. De asemenea, multe persoane simt prezenţa celui decedat. În general, primele 6 luni sunt cele mai critice, apoi durerea, începe uşor, uşor, să scadă din intensitate.

Doliul e mai dureros şi complicat atunci când relaţia a fost nesănătoasă, plină de conflicte deoarece au rămas lucruri nerezolvare în urma celui plecat, întrebări fără răspuns, sentimente contradictorii şi trăiri profunde de vină şi ruşine. De asemenea, cu cât moartea a avut loc mai subit, fără să anticipăm, fără să ne avertizeze, cu atât suferinţa e mai mare. E mai mare pentru că ne este dificil să reacţionăm eficient la suferinţă, să găsim un sens în moartea celui drag, nu am fost pregătiţi emoţional cât de cât pentru asta. Când te aştepţi să se întâmple ceva rău, şocul deşi rămâne mare, nu mai are aceeaşi intensitate. De asemenea, vine cu un sentiment de eliberare, căci frica de a pierde pe omul drag ne ţine într-un stres continuu.

Contează şi tipul de ataşament. Dacă am avut un ataşament securizant faţă de partener, adică dacă am avut o relaţie sănătoasă şi nu au existat dependenţe, chiar dacă suferinţa va fi mai intensă, ne va fi mai uşor să-i facem faţă şi să integrăm pierderea în noua realitate. Atunci când durerea nu scade din intensitate după şase luni sau un an, e posibil să ne confruntăm cu doliul patologic, complicat şi e nevoie să cerem ajutorul unui specialist din domeniul sănătăţii mintale.

 

Parcă am trăi într-o altă viaţă

 

Atunci când pierdem o fiinţa iubită, realitatea se schimbă şi lumea ne pare complet nouă, ca şi cum viaţa dinainte de traumă şi cea de acum ar fi delimitată de un zid mare. Sau de o prăpastie. Parcă am trăi într-o altă viaţă. Asta simţim. Şi parcă am fi alţii, căci nu vom mai putea fi niciodată la fel. A avut loc o rănire a sufletului, atât de adâncă, încât ne-a restructurat Sinele. Cu cât trece timpul mai mult, cu atât ne pare mai străină viaţa de dinainte de moartea celui drag, şi totuşi, trăim şocul ca şi cum n-ar fi trecut o zi de la plecarea lui. Amintirile traumei sunt vii şi ne acaparează în orice moment care aminteşte de cel pierdut. Prezentul deschide uşile trecutului şi-l lasă să fie din nou prezent.

Persoanele care şi-au pierdut partenerul de viaţă sau orice figură semnificativă de ataşament, au nevoie să se exprime, să plângă, să caute pe cel pierdut, să exploreze noua realitate, căci au o nevoie covârşitoare de asta, să se adapteze la ea şi să o accepte. Există un conflict între trecutul în care exista persoana iubită şi nevoia de a privi spre viitor, în absenţa ei. Oamenii îndoliaţi au nevoie să treacă prin acest proces pentru a accepta pierderea. Au nevoie să se reintegreze în noua viaţă. Şi au nevoie să fie ascultaţi de familie şi de cei din jur. Fără suportul familial/social le este mult mai dificil să facă faţă suferinţei şi astfel, sunt vulnerabili la multe tulburări psihice şi fizice.

Vindecarea, hai să spunem, tratarea, căci moartea fiinţei dragi nu cred că se poate vindeca vreodată complet. Tratarea are loc atunci când ne desprindem de ataşamentul de partener (nu înseamnă să-l uităm), când integrăm amintirea lui, ca persoană care nu mai e, în memoria noastră şi a familiei, când ne vindecăm relaţia cu acesta şi acceptăm că moartea este inevitabilă în viaţa oricărui om. Când ne acceptăm emoţiile şi le înţelegem. Este important să dăm un sens dispariţiei celui iubit, să-l lăsăm să trăiască prin noi, dar nu să ne controleze şi viaţa, să nu evităm amintirea lui, căci cei care îşi reprimă durerea sunt şi cei care cedează mai târziu. Vom continua să avem o relaţie cu el specială, intrapsihică, pentru că nu va pleca niciodată din amintirile şi sufletul nostru.


Te-ar putea interesa








Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.24