În apartamentul Dogelui din Palazzo Ducale din Genova este deschisă, până în 16 iulie, expoziţia Modigliani, curatoriată de Rudy Chiappini, Dominique Vieville şi Stefano Zuffi.
Fără îndoială, faima lui Modigliani a început imediat după moartea sa. În timpul vieţii n-a avut parte de recunoaşterea şi aprecierea stilului său pe care atât le-a dorit.
Izbucnirile de furie, viaţa boemă alternând cu momente de gentileţe, aura sa de evreu cult şi fermecător, care au devenit marca lui în rândul artiştilor, colecţionarilor şi prietenilor parizieni, au fost şi semnul unei cercetări şi al unei intenstăţii extraordinare ale creaţiei sale.
Ar fi poate avut o existenţă decentă dacă ar fi urmat modele şi sfaturile agentului său Zborowski, poet şi negustor de artă de origine poloneză care îl sfătuia să picteze peisaje. Dar interesul lui Modigiani se îndrepta cu precădere către figura omenească, în dorinţa de surprinde caracterul profund al modelelor sale.
Jeanne Hebuterne cu pălărie
Expoziţia de la Palazzo Ducale ilustrează parcursul creator al artistului, urmărind principalele componente ale carierei sale scurte, dar fecunde. Prin intermediul a peste 30 de lucrări provenind din importante muzee, cum ar fi Orangerie şi Muzeul Picasso din Paris, Koninklijk Museum voor Schone Kunsten din Anvers, Fitzwilliam Museum din Cambridge, Pinacoteca din Brera şi prestigioase colecţii europene şi americane, dar şi a unui număr egal de desene, este relevată marea valoare a cercetării sale, desfăşurate în climatul artistic unic al Parisului de la începutul secolului al XX-lea.
Modigliani este o mărturie a efervescenţei artistice şi culturale a acelor ani în care convieţuiau şi se întâlneau marii mecena şi negustori de artă, ca Paul Alexandre, Paul Guillaume şi Léopold Zborowsky, cu scriitori precum Max Jacob, Jean Cocteau, Guillaume Apollinaire şi cu artişti ca Diego Rivera, Henri Laurens, Léopold Survage, Juan Gris, Pablo Picasso, protagonişti ai unei reînnoiri irepetabile a picturii.
Fata cu părul negru, 1918
Arta lui este de o calitate extraordinară, introspectivă, concentrată mai ales asupra portretului. “Pentru a lucra am nevoie de o fiinţă vie, am nevoie s-o văd în faţa mea. Abstracţiunea mă oboseşte, mă ucide şi este ca un drum înfundat”, mărturisea el.
Modelele lui preferate erau colegii pictori, literaţii şi intelectualii, prietenii intimi, prsoanele întâlnite în mediul în care trăia. El introduce la început o relaţie psihologică strânsă cu subiectul pe care îl portretizează, pentru a se îndrepta progresiv către o puritate şi o eleganţă absolute. Figurile tind către o esenţializare formală nemaivăzută până la el.
Pe lângă portrete, expoziţia acordă o atenţie deosebită şi celebrelor Nuduri şi desenelor. Nudul de la Anvers şi Nudul culcat (portretul lui Celine Howard) se numără printre capodoperele prezentate, alături de o selecţie bogată de studii, desene, acuarele, lucrări în tempera.
Autoportret, 1919
Deasupra tuturor se detaşează Cariatidele, figurile de femeie cu braţele ridicate, cu forme opulente şi rotunjite, amintind arta primitivă, pe cea greacă, etruscă, fruct al unei cercetări profunde privind frumuseţea ideală, în care senzualitatea se combină cu hieraticul, îndrăzneala cu graţia, suavitatea cu misterul.
Lui Modigliani i-a trebuit puţin timp pentru a transforma figurile sale alungite în icoane ale picturii secolului al XX-lea, care îşi are punctul de plecare în figura umană. El a reuşit să povestească, pin figurile sale şi prin mediul care le înconjoară, Parisul cu tot ceea ce cuprindea el. Pictori, colecţionari, poeţi, femei iubite. În capitala franceză înflorea pasiunea pentru pictură. Oraşul Lumină era protagonistul unei adevărate revoluţii încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi primea artişti veniţi din toată lumea. Modigliani sosea din Italia, din Toscana, aducând cu sine o tradiţie a desenului pe care nu o va abandona niciodată, combinând-o cu gustul ireductibil pentru modernitate care l-a determinat să alungească gâtul modelelor, să exalte sau să atenueze privirile prsonajelor portretizate, să elimine detaliile, să reinterpreteze nudul după un cod în care lipsa de pudoare nu este indecenţă, ci purtătoare de adevăr.
Mare seducător, interpret încăpăţânat al geniului indisciplinat, de o mare eleganţă în mizerie, Modigliani moare în 1920, la vârsta de 36 de ani. Şi acest pictor livornez de care s-a îndrăgostit lumea artei de peste Alpi devine o legendă.
Se desprinde din expoziţia Modigliani de la Palazzo Ducale întreaga forţă creatoare a artistului şi, împreună cu ea, Parisul avangardelor artistice din perioada în care, între Montmartre şi Montparnasse, se zămislea, în ateliere şi în cafenele, spectacolul artei. Ajuns în Oraşul Lumină, Modigliani s-a făcut repede cunoscut prin personalitatea sa senzuală, puţin comodă, dar şi prin extrema originalitate a cercetărilor sale. El a contopit arta contemporanilor săi cu istoria artei italiene şi culturile antice, pentru a ajunge la sinteze pe care le evidenţiază expoziţia de acum.
Soţia poetului şi negustorului de artă Léopold Zborowsky, care a devenit un punct de referinţă ferm în boema acelor zile, prietenii Chaim Soutine şi Moise Kisling au rămas alături de el dintr-o dragoste profundă. Nudurile lui magnifice, dar peste toate, artistul însuşi, cu capacitatea lui de a acorda gama cromatică cu emoţia momentului, de a picta cu o pensulaţie rapidă şi transparentă, atât de materială şi de intensă totuşi, o particularitate a figurii, a gâtului sau a mediului înconjurător l-au condus către o linie noă, originală şi care sintetiza totuşi secole întregi de artă.
O legendă numită Modigliani
Modigliani visase în tinereţe să devină sculptor şi să realizeze o artă sincretică. Dar sănătatea fragilă, absenţa unui mecena l-au împiedicat. Pictura a fost cea de a doua alegere a sa, iar portretul a devenit pentru el un fel de „eşec reuşit”. Artistul dorea să surprindă esenţialul modelului şi, în acelaşi timp, să realizeze o operă de „pictură pură”. Intenţia este mai vizibilă în portretele de artişti, în care încearcă o apropiere picturală foarte variată. Foloseşte succesiv pointilismul, haşurile, modeleul, aplat-urile.
Nud culcat, Celine Howard, 1918
Anii 1914 şi 1915 au fost perioada fundamentală a cercetărilor sale. Interesant de remarcat, chiar dacă nu reprezintă întru totul marca picturii sale, este modul în care Modigliani tratează problema genului, chiar înainte ca ea să apară în literatură, mai ales în romanul lui Victor Margueritte, La Garçonne, din 1922. Premizele acestui subiect care a subjugat societatea franţuzească apar în Portretul lui Baranowski, un artist polonez astăzi uitat, căruia pictorul îi accentuează aerul efeminat printr-o linie ondulată, androgină. Dar şi ceva mai târziu, când o pictează pe Renée Kisling, accentuând trăsăturile masculine ale figurii modelului, folosindu-se chiar de mijloacele caricaturii aproape expresioniste. Această caracteristică a portretelor sale nu atrage întotdeauna aprecierea celui portretizat. De exemplu, Cocteau s-a debarasat rapid de portretul său...
Arta lui Modigliani reflectă o societate paradoxală, cea a războiului şi a perioadei imediat următoare, în care coabitau două tendinţe. Pe de o parte, o libertate feroce, pe de altă parte, o lume reacţionară, xenofobă, care respingea avangarda. Modigliani n-a făcut concesii nici uneia dintre părţi. S-a situat cumva la marginea societăţii, chiar dacă a plătit un preţ destul de mare, spre deosebire de Picasso, Léger sau Delaunay, care, pentru a-şi asigura existenţa, au rezistat în ambele.
Cariatida, 1913
O altă întrebare rămasă fără răspuns este ce ar fi devenit pictura lui dacă n-ar fi murit atât de tânăr. Kenneth Wayne aminteşte, în catalogul expoziţiei, că Man Ray, sosit în Montparnasse în 1921, după moartea lui Modigliani, a realizat o fotografie suprarealistă a măştii mortuare a pictorului, ca şi cum şi-ar fi asumat moştenirea de portretist a acestuia.
Copil teribil al comunităţii artistice din anii războiului, pictor blestemat, cu o viaţă scurtă, dar intensă, băutor înveterat, poet exaltat, visător, idealist, Modigliani a devenit o legendă care depăşeşte personajul şi marchează apropierea noastră de opera sa. Este, oarecum, soarta celor care mor tineri. Dispărut la 35 de ani, Amedeo Modigliani (1884-1920) aparţine unei adevărate cohorte de stele căzătoare pe care gloria postumă le-a aureolat cu mii de fapte eroice, veridice sau inventate. Dedo, numele folosit în familie, frumos şi fantast, în egală măsură seducător şi feroce, pictor talentat şi tumultuos, a fost considerat, de-a lungul întregului secol XX, un perfect artist blestemat, geniu minat de alcool şi de droguri, strivit de mizerie şi de indiferenţa criticilor de artă. Cel mai frumos exemplu al acestei mitologii l-a oferit cinema-ul. În 1958, Jacques Backer realizează Montparnasse 19, relatare extrem de romanţată a ultimului an de viaţă al artistului şi a întâlnirii lui cu Jeanne Hebuterne. Interpretat cu brio de Gérard Philipe, a cărui moarte tragică în anul următor filmării, la aproape aceeaşi vârstă cu pictorul, a accentuat printr-un curios efect de asociere imaginea tragică a lui Modigliani, filmul l-a tansformat pe pictor într-un geniu frământat, sclav al alcoolului, sortit unui destin tragic à la Van Gogh.
Tânăra cu părul roșu, 1919
Dar, dacă ar fi să-l credem pe Ilya Ehrenburg, „Este exact faptul că lui Modigliani îi era foame, că bea, că lua haşiş, dar acestea nu se explică prin gustul pentru dezmăţ sau pentru paradisuri artificiale. Modigliani n-a căutat martiriul. Poate că fusese creat pentru fericire chiar mai mult decât alţi oameni. Era legat de dulcea limbă italiană, de blândul peisaj toscan şi de arta vechilor lui maeştri”.
Sosit în 1906 la Paris, Modigliani avea în bagajele sale sonetele lui Petrarca, Divina Commedia a lui Dante, dar şi opere de Ronsard, Baudelaire şi Malarmé. Pasionat de literatură, hrănit cu Spinoza şi Dostoievski într-o familie liberală evreiască din Livorno, care i-a încurajat vocaţia artistică, artistul a frecventat muzeele din Roma, Napoli şi Florenţa, dar şi din Veneţia, fiind marcat definitiv de cultul pentru Frumos.
Portretul lui Chaim Soutin, 1917
La Paris a ajuns în plină revoluţie fovă, la care n-a participat, tot aşa cum a refuzat să adere la Futurismul lui Severini. L-a uluit în schimb Cézanne, a cărui expoziţie din 1907 a văzut-o, şi îşi va îndrepta căutările în aceeaşi direcţie. O altă întâlnire importantă din acelaşi an, în care expusese şi el la Salon, a fost cea cu Paul Alexandre, tânărul medic care i-a pus la dispoziţie casa sa, prietenia şi susţinerea permanente. De altfel, până în 1914, acesta a fost principalul său cumpărător şi mecena. La Paul Alexandre, Modigliani l-a întâlnit, în 1909, pe Constantin Brâncuşi, care l-a iniţiat în cioplirea pietrei într-un atelier din Falguière. Sculptura: visul la care a trebuit să renunţe, dar pe care îl mărturisesc aproximativ 25 de opere în piatră, cele mai multe reprezentând capete, dar şi cariatide în rondbosse care evocă misterioase figuri cicladice, romane, divinităţi egiptene şi chiar africane.
Modigliani şi-a găsit încă de atunci trăsătura definitorie: linia mângâietoare, rotundă şi clară totodată, care se iveşte şi îşi ia zborul într-o mişcare fără oprelişti. Ca un caligraf japonez, ca un poet de haiku ce nu-şi permite să greşească, artistul îşi concentrează fervoarea într-un gest unic, definitiv. Graţie cioplirii pietrei, Modigliani şi-a împlinit un vis care îl bântuia încă din copilărie: să deseneze în spaţiu. Amprenta sculptorului român este considerabilă asupra lucrărilor sale realizate între 1910 şi 1914.
Băiat cu pantaloni scurți
Când a izbucnit războiul, în 1914, Modigliani se întorsese definitiv la pictură. Pictează cu fervoare portretele prietenilor sau necunoscuţilor: Picasso, Soutine, Kisling, Survage şi Zadkine, fiul proprietăresei sau Max Jacob, care i-l va prezenta pe Paul Guillaume, cel care va devenit negustorul său de artă exclusiv până în 1916. Tot acum a pictat-o pe Beatrice Hastings, poeta engleză venită din Africa de Sud cu care a avut o pasională poveste de dragoste. Înainte de a deveni „un Salon sub stele”, sau „buricul Pământului” către care alergau americanii în frunte cu scriitorul Henry Miller, Montparnasse-ul era un cartier popular. În La Rotonde a lui „papa Libion”, se întâlneau jucătorii de şah, artiştii rataţi şi modelele care se visau reginele nopţii, cum erau Aicha sau Alice Prim, care va deveni curând Regina Kiki de Montparnasse. În Parisul anilor de război, din care lipseau francezii înrolaţi, „banda lui Modigliani”, cum a numit-o un poet, era formată din tot felul de străini: un grec, compozitorul Marios Varvoglis, sau un japonez ca Foujita, care se îmbrăca în kimono şi sandale, alături de cei deja amintiţi.
Cap de tânără, 1915
Epicurean cultivat, seducător romantic, Modigliani are caracteristicile unui senior toscan. „Este aristocratul nostru”, exclama Jean Cocteau. Dar, în singurătatea atelierului, este exigent, pasionat. Scopul şi raţiunea sa de a fi sunt sintetizate într-o frază de o rară concizie: „Fericirea este un înger cu figură tristă”. Ea reprezintă şi esenţa căutărilor sale, a dorinţei de a prezenta în portrete fiinţa umană împărţită între bucurie şi conştiinţă, între dorinţă şi realitate. Această maximă anunţă şi viitoarele portrete, pictate între 1914 şi 1920, care dezvăluie maturitatea artistică a autorului. El va releva personalitatea modelului, cu rigoare şi empatie. Fără detalii şi ornamente, pictorul alege o cale nouă în portret. Ochiul său, format în faţa capodoperelor italieneşti, a captat la Siena enigma figurilor lui Sassetta sau Simone Martini. În Toscana s-a confruntat cu pictura în plein-air a pictorilor din curentul Macchiaioli şi cu divizionismul iniţiat de Giulio Cesare Vinzio. Dar adevărata măsură şi-a dat-o la Paris. În acest focar de idei estetice noi, de anarhie şi libertate, Modigliani descoperă jazz-ul proaspăt debarcat, baletele ruseşti, arta ţinuturilor îndepărtate. Va căuta să surprindă fizionomia celuilalt, sentimentele ascunse, zonele de umbră, candoarea sau singurătatea, îndoiala sau dezamăgirea, dulceaţa androgină sau graţia juvenilă.
Fie că adoptă o linie epurată, culori stinse sau alungirea figurilor, Modigliani rămâne independent de curentele şi ideologiile artistice ce traversau atunci capitala Franţei. Armonia plastică, cromatică şi spirituală care se degajă din portretele sale este rezultatul unei sinteze rafinate, menite să releve „eu-l profund al modelelor sale”, aşa cum sublinia Paul Alexandre.
Femeie cu rochie albastră
Modigliani nu se despărţea niciodată de o carte, puţin cunoscută la vremea respectivă, devenită apoi o capodoperă a literaturii franceze, Cântecele lui Maldoror, de Isidore Ducasse, numit şi Contele de Lautréamont. În ea găsea poate o viziune stringentă a psihologiei omeneşti, o poezie-fluviu ce poate fi descoperită şi în tuşele sale. Nenumăratele sale portrete, de bărbaţi, de femei, de copii, fac din el un cronicar vizionar al epocii de glorie a Montparnasse-ului. Artistul pare să fi căutat un idel de frumuseţe, departe de canoane. Între 1918 şi 1919, pictează cu frenezie peste 120 de pânze cu fiinţe elegante şi fragile. Dacă Modigliani declină la nesfârşit gâturi şi figuri alungite, stilul lui rezidă mai ales în modul de a-şi impune opera privirii. Există o muzică ce străbate portretele sale, un aer care le învăluie, un parfum, o culoare specifică fiecăruia dintre ele.
Jean Cocteau
În 1916, Modigliani a părăsit galeria lui Guillaume pentru cea a lui Leopold Zborowski, un polonez în exil. Acesta, care îl considera pe Modigliani „un pictor care valorează de două ori cât Picasso”, a început să-i promoveze picturile şi i-a organizat prima expoziţie personală la Berthe Weill. I-a găsit apoi un atelier fix... Dar Zborowski n-a intuit deplin fragilitatea fizică şi psihică a artistului. În 1917, acesta a cunoscut o tânără studentă, Jeanne Hebuterne, şi s-au mutat împreună. Zborowski i-a trimis, în primăvara anului 1918 pe amândoi la Cagnes, unde Jeanne a născut o fetiţă. Modigliani pictează aici singurele peisaje din cariera sa, care amintesc de Toscana. Întors la Paris, devine din ce în ce mai bolnav şi se stinge în ianuarie 1920 în urma unei meningite de natură tuberculoasă. Jeanne Hebuterne s-a sinucis după două zile.
Succesul de public al lui Modigliani a fost tardiv. Anul trecut, în noiembrie, după 7 minute tensionate, la Christie’s din New York, Nud culcat, de Modigliani a fost adjudecat pentru 170,4 milioane de dolari oferiţi telefonic de un colecţionar chinez. A fost al doilea cel mai ridicat preţ înregistrat în istoria licitaţiilor după Femei din Alger de Picasso, vândut cu 179,5 milioane în mai 1915. Dar şi un record de artist care l-a depăşit pe cel precedent, 70,7 milioane, în 2014, pentru un Cap sculptat, de o frumuseţe atemporală. Adulat de colecţionari, figurile sale cu ochi migdalaţi, cu capetele amintind cariatidele sunt încă privite cu condescendenţă de unii critici de artă, care le consideră prea armonioase, prea decorative.
Nud culcat, adjudecat în licitație cu 170,4 milioane de dolari
Cota lucrărilor lui Modigliani a început să crească după 1920. André Breton, în 1925, n-a ezitat să dea 10.000 de franci pentru unul dintre nudurile sale, ceea ce însemna de 13 ori salariul unui muncitor calificat. Galeriile şi muzeele au început să vâneze operele lui. În anii ’30 au fost organizate retrospective la Zürich, Bruxelles şi Basel. După al Doilea Război, în capitala britanică, un Portret al Beatricei Hastings şi-a găsit cumpărător la suma de 33.000 de dolari, la Sotheby’s. În 1951, Muzeul de Artă Modernă din New York i-a organizat o mare expoziţie. În 1987, Tânără cu cămaşă în dungi a atins la Londra, de data aceasta la Christie’s, preţul de 9 milioane de dolari, lucrarea fiind apoi revândută, în 2010, cu 68 de milioane.
La dispariţia lui Amedeo Modigliani, Jean Cocteau a scris poate cele mai frumoase şi definitorii cuvinte: „Niciodată nu ne-am întrebat de unde a venit. El era din Montparnasse. Bântuia intersecţia prin care suflă spiritul”.
Tânăra Lolotte, 1918
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
