Eu ştiu, de când eram copil, că e creştineşte să te-apleci peste cel care are mai puţin ca tine sau n-are nimic şi să ajuţi când poţi. Cu învăţătura asta în minte, m-am simţit prost când am trecut cu merdeneaua aburindă în mână prin faţa unui cerşetor cu faţa arsă şi-o mână amputată. N-apucasem să muşc din ea. Şi oricum era prea mare pentru mine. I-am întins plăcinta neatinsă şi frumos ambalată bătrânului de pe cartoane. Mi-a făcut semn cu mâna bună că nu vrea şi tot cu degetele de la mâna întreagă mi-a arătat semnul internaţional pentru “niscaiva bani”. Am înţeles din frecuşul celor două degete că nu-i arde de brânzoaica mea. Omul cu o mână avea scrumieră lângă el şi vreo două pachete de ţigări. Iar când m-am uitat mai bine, i-am văzut şi Săniuţa budită pe sub carton. Am tras mâna cu tot cu plăcintă din faţa lui pe care afişase, deja, nemulţumire şi parcă şi ceva încruntare, şi am dat-o la câţiva metri mai încolo unui câine zdrenţăros care nici măcar n-a cerut. Nu mi-am putut scoate din minte imaginea cerşetorului cu o mână lipsă care... îşi freca buricele degetelor, în limbaj universal, pentru a cere bani. Pentru ţigări şi băutură, că doar nu pentru poale-n brâu! Avea burtă. Era mâncat. Şi mai purta şi-un trening finuţ, cu croială “scumpă”. M-aş fi simţit aiurea să-i fac poză. Mi se părea că-l deranjez, că-i spulber intimitatea, că e necuviincios să-l fotografiez fără să cer voie şi mai ales, în postura în care era. Deşi altul ar fi făcut-o fără să stea pe gânduri sau l-ar fi filmat şi l-ar fi pus pe TikTok, dacă n-a făcut-o deja.
Mi s-a părut că jignesc şi că ating demnitatea omului cu plăcinta mea caldă
Brusc m-am simţit de modă veche, depăşită şi ridicolă. Mă certam singură şi-mi reproşam că am făcut ceva nepotrivit, care poate "nu se mai cade" în vremurile astea, că poate covrigul dat cerşetorului era ok în trecut, dar nu acum când banul şi doar banul face legea. Nu foamea! "Cum de ţi-a venit ideea să-i întinzi merdeneaua aia? Ce-a fost în capul tău? Nici bătrânii nu mai dau de pomană biscuiţi şi franzele cerşetorilor din stradă!". Ce penibil m-am simţit! Apoi mi-am amintit, brusc, că dădusem 6 lei pe plăcinta aia, atât de mare şi de burduşită de brânză, încât ar fi putut să sature doi oameni! Şi mi-am zis: Ia stai! Am ajuns să mă simt prost că am vrut să potolesc foamea unui presupus amărât cu un ditamai plăcinţoiu, şi fierbinte pe deasupra? Dacă i-aş fi întins un leu, ar fi fost mai mulţumit decât de merdeneaua mea de şase ori mai scumpă.
Facerea de bine e... #@$% de mamă
Nu m-a ţinut mult imaginea pentru că mi-am adus imediat aminte de femeia care umblă pe la gunoaie în fiecare dimineaţă la mine pe stradă. Alege să îmbrace mereu o zdreanţă fără culoare, fie iarnă, fie vară, ca un capot care n-a văzut apă niciodată, pe care şi-l leagă la brâu cu o sfoară. Exact ca "baba lui Coşbuc" din "Iarna pe uliţă" care... "cade-n brânci şi se ridică". O latră câinii şi-o hulesc copiii care merg spre şcoala din cartier pe la opt fără ceva. Vara umblă mereu desculţă. Mai are pe lângă ea vreo doi copii şi-un câine pestriţ care-i urmează paşii înceţi.
Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.
E "filmul" pe care-l văd aproape în fiecare zi prin geamul de la bucătărie ori afară, când plimb câinele. Mi-a stârnit milă de prima dată cum am văzut-o. Mi se părea că are ochii albaştri ai bunicii mele care mi-e înger de peste 20 de ani. Cum prindeam ocazia, o rugam să aştepte să urc şi mă întorceam mereu cu pachete, cu sacoşele pline de bunătăţi, ce găseam prin casă şi-n frigider, de la pâine, fructe şi dulciuri până la conserve, prăjituri de casă, caserole cu diverse şi chiar haine şi încălţări. S-a bucurat de fiecare dată, m-a binecuvântat, mi-a urat de sănătate, mi-a mulţumit pentru ghetele îmblănite, aproape noi, pe care i le-am dat acum un an. Începuse, mai nou, să-mi ceară bani: "Ce faci, fetiţă? Uite, caut de azi dimineaţă şi n-am găsit nimic la gunoi, niciun colţ de pâine! Nu ai să-mi dai nişte bani?". De multe ori m-a nimerit cu căţelul la plimbare când, evident, nu umblam cu bani după mine. Da` când am avut şi m-a prins în drum spre magazin i-am dat, desigur, ba un 10 lei, ba 20, ba de pufuleţi cu brânză şi suc cu pai pentru cei mici.
Nu mai era baba care "cădea în brânci"
Până-ntr-o primăvară, când mi s-a întors lumea pe dos. Era pe la ora prânzului. Am hotărât să o iau printre blocuri, printr-o zonă cu case, de-a lungul liniei de tramvai, ca să ajung mai repede la studio. Destul de pustiu, mai ales că eu am obiceiul să merg pe lângă o fostă unitate militară unde acum tronează buruieni şi munţi de peturi. Pe fâşia de drum din faţa mea îmi apare... chiar ea, bătrâna cu voce stinsă şi ochi albaştri. Nu mai era desculţă. Era spălată, pieptănată, părea odihnită. Purta adidaşi coloraţi şi-un capoţel curat, înflorat. Am crezut că nu văd bine. Nu mai avea nici basma pe ochi şi nici frânghia legată la brâu. Şi nici în pământ nu mai privea. Era o doamnă acum. Pe umăr ducea o cazma iar în cealaltă mână ţinea o ţigară aprinsă. Avea doar unul din copii pe lângă ea. Am văzut-o cum dă să treacă pe partea cealaltă dar n-a mai avut când, pentru că se împiedicase de cel mic. A mormăit ceva, probabil îl înjurase pe băiat că i-a stat în drum. Ne-am intersectat, am privit-o atent şi am salutat-o cu acelaşi "Sărut mâna" cu care o întâmpinam şi când îi duceam sacoşă după sacoşă. S-a făcut că nu mă cunoaşte. Era de nerecunoscut. Şi, pe deasupra, aptă de muncă: lucra pământul, probabil, pe la unul sau altul. Dar lucra! Şi fuma! Şi umbla fără cocoaşă! Şi nu mai era vânătă la ochi! Nici îmbrobodită, nici desculţă, nici plânsă, nici flămândă, nici înfrigurată, nici bolnavă cu inima, cu oasele, nici plină de noduli, nici alungată din casă, nici părăsită de copii, nici plină de bube, nici cu tijă-n picior, nici cu cangrenă la unghia mare.
"Arză-te-ar focu' să te ardă!"
De când am întâlnit-o cu sapa-n spinare şi cu ţigara-ntre degete, a început să mă evite în cartier. O salutam, mă saluta, dar nu-mi mai cerea nimic. Nici bani, nici pâine, nici de îmbrăcat. O singură dată mi-a fost dat s-o aud cum a mormăit în urma mea, după ce m-a văzut cu bani în mână şi i-am spus că nu am să-i dau: "Arză-te-ar focu'!" Şi m-a ars. Când m-am întors de la pâine am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare, cum mi se aprind obrajii şi încep să frig. Am stat cu febră două zile. Mă ajunsese binele făcut. Şi toate darurile alea şi bucatele şi pomenile şi medicamentele pe care i le dădusem "bunicuţei lui Coşbuc" mi-au venit înapoi, ca de la duşmani, sub formă de frisoane şi transpiraţii reci. Şi atunci... să mai întinzi merdeneaua la colţ de stradă?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Acest articol reprezintă o opinie.
