DCNews › Stiri › Social › Generația bătută la palmă și pusă la prășit de la cinci ani crește acum copii fără nicio limită: Fuga disperată de regulile comuniste naște o criză uriașă de autoritate / video

Generația bătută la palmă și pusă la prășit de la cinci ani crește acum copii fără nicio limită: Fuga disperată de regulile comuniste naște o criză uriașă de autoritate / video

FOTO: magnific.com @aleksandrbs

De la bătăile aplicate celor care scriau cu stânga pe vremea comunismului, până la lauda exagerată a fiecărei greșeli, educația copiilor din România trece dintr-o extremă în alta. La emisiunea Părinți Prezenți, realizată de Loredana Iriciuc, psihologul și psihoterapeutul Bogdan Cotigă analizează traumele nerezolvate ale generațiilor trecute, riscurile respingerii emoționale în familie și pericolul de a confunda susținerea copilului cu lipsa totală de repere și limite.

Noi, cei crescuți înainte de 1989 sau în primii ani de după, purtăm în spate un bagaj greu. Am fost copiii învățați să ținem mâinile la spate, să nu comentăm în fața profesorilor sau părinților și să acceptăm palma, rigla peste degete sau cureaua la fund ca pe o normalitate absolută. Nu conta ce simțeai, conta doar să te supui.

Când mă uit astăzi în jur, văd o societate care a făcut un salt în extrema cealaltă: din teama de a nu repeta ororile pe care le-am trăit pe propria piele, am aruncat la coș orice formă de autoritate. Ca să înțeleg unde s-a rupt firul și cum putem găsi vindecarea, l-am invitat la Părinți Prezenți pe psihologul și psihoterapeutul Bogdan Cotigă. A fost o discuție despre rădăcinile istorice ale abuzului din educație și despre cum ajungem să confundăm acum libertatea cu abandonul educației.

„Sunt foarte mulți părinți care în continuare fac așa, chiar și tineri. Adică procedează moderat față de părinții lor, dar procedează cum procedau părinții lor în vremea comunismului. Sigur că sunt și părinți care, exact cum spuneai foarte corect, sunt sătui de ceea ce li s-a întâmplat și nu vor să facă asta copiilor lor.

Pe de altă parte, nefiind de acord cu comunismul și cu metodele lui, e vorba de o opoziție între trecut și prezent, între un fel de a educa și un alt fel de a educa. În stilul acesta mai non-permisiv, copilul să spunem că conta mai puțin. Acesta era și motivul pentru care existau aceste abuzuri, pentru care existau părinți care traumatizau copiii, pentru că îi văd în cabinet: sunt adulți care au 50, 60, 70 de ani și care n-au uitat niciodată lucrurile și care au repetat traumele pe tot parcursul vieții lor prin alegerile pe care le-au făcut. Tinere care provin din familii în care tatăl era alcoolic, era bătăuș, s-au căsătorit cu bărbați care la rândul lor sunt alcoolici și au devenit bătăuși. E un fapt foarte răspândit.

Toate aceste abuzuri se petreceau cel puțin în perioada respectivă pentru că în sine copilul nu era valorificat. Mai degrabă adultul era important și copilul trebuia să devină, dar el în sine nu era important. Era perioada în care se făceau foarte mulți copii, se creșteau de fapt unii pe alții. Nu mai zic că noi provenim dintr-o societate în care acum 100 de ani, să zicem, o bună parte din copiii care se nășteau, părinții îi gândeau și ca mijloace de producție propriu-zis: munceau pământul cu ei. Asta e o realitate. Dacă vrem să-i idealizăm pe străbunicii noștri, e problema noastră, e frumos și e drăguț, dar nu-i adevărat. Adevărul este că precaritatea, lipsa asta de mijloace, sărăcia și tot ce însemna lipsa de educație conducea la niște familii în care copiii nu erau deloc pe primul plan. Era o chestiune: bine că aveau ceva ce să mănânce și atâta tot, și contribuiau când creșteau la binele familiei, munceau de mici. Nu era respectul ăsta că are o vârstă, că nu poate să care, că e mic, lucru care se mai întâmplă încă în comunitățile sărace și acum”, explică Bogdan Cotigă.

De la prășit la 5 ani la tortura stângacilor: Unde se termină disciplina și unde începe cruzimea

Și eu am fost la prășit și la muncile câmpului de la 5-6 ani, fără ca cineva să mă întrebe dacă am nevoie de joacă sau de odihnă. Trăim adesea cu nostalgia că munca grea ne-a călit, însă dincolo de această rezistență s-au ascuns abuzuri. Bogdan Cotigă a tras o linie între regulile elementare de viață, cele care ne țin în siguranță, și obsesiile absurde ale adulților plini de frustrări, cum a fost obligarea copiilor stângaci să scrie cu dreapta.

„Asta nu înseamnă că toate aceste practici erau proaste sau că toate aceste practici erau bune. (...) În orice sistem din acesta sau în orice gândire educațională există niște idei bune. Este bine, de exemplu, ca un copil să aibă niște reguli învățate. Ce-ar fi ca toți copiii să traverseze strada pe oriunde? Ar fi mult mai multe accidente decât sunt acum. Sunt reguli care ne ajută să ne păstrăm viața. Sunt reguli care țin, de exemplu, de alimentație: să ai niște mese pe zi, să ai niște ore de somn.

Problema apare în momentul în care adulții, părinții exagerează sau se duc într-o zonă în care nu mai are legătură cu norma, ci are legătură cu cheful, are legătură cu prejudecata, are legătură cu alte lucruri care au legătură de fapt cu ei, nu mai are legătură cu copilul. «Usturoiul se taie așa, nu așa!», de ce? Unde-i contactul cu realitatea, unde este testarea realității de care vorbeam mai devreme? «Trebuie să înveți să scrii cu dreapta!», știți că au fost părinți de-a lungul timpului: bătaie, bătaie: «Cum să fii stângaci, păi ce, ești cu handicap?». Nu e cu handicap, sunt o grămadă de copii care desenează, pictează cu stânga, nu-i nicio problemă cu asta. Astea sunt excese ale modului restrictiv de educație, cel vechi, cel comunist, dacă vreți”, mai spune psihologul.

Bogdan Cotigă: Se ajunge până la punctul absurd în care părinții laudă și când greșesc

Ca jurnalist care ia zilnic pulsul educației, văd des cum respingerea emoțiilor unui elev la școală sau acasă rupe punțile de comunicare. Dacă adultul îi răspunde cu vorbe goale de tipul „lasă că n-ai nimic, pe vremea mea era mai greu”, tânărul își caută validarea pe stradă, în găști agresive sau în consum de substanțe, exact acolo unde primește atenția refuzată acasă. Soluția nu stă însă în toleranța oarbă! 

„Acum vine partea cealaltă: și în cazul parentingului modern există idei bune, cu siguranță. În momentul în care asculți copilul tău, îi validezi emoțiile, el vine și spune, și asta e valabil și la adulți, să fim serioși: «Mami sau tati, uite ce supărat sunt că nu știu ce...». Zice: «Hai, lasă că n-ai nimic!». Nu-i ok. «Lasă, că eu pe vremea ta aveam...» și alte prostioare de genul ăsta. Evident că el nu se poate simți bine în momentul ăla și nu se simte susținut de părinți, în primul rând, nu se simte înțeles. Acesta e motivul pentru care se îndepărtează la un moment dat de ei, ajunge să facă niște lucruri reprobabile și își ia influențe din altă parte: se duce să se valideze în alte grupuri decât acasă. Se duce și îl validează unii care-i spun: «Hai să mergem să-l batem pe nu știu cine, să bem sau să ne drogăm», și el capătă validarea acolo, că ăia știu să-l valideze.

În modelul de parenting contemporan sunt aspecte care erau necesare, cum ar fi a fi un pic mai permisiv, mai îngăduitor cu copilul tău pe anumite lucruri: să-l înveți să învețe din erori. Și atunci nu trebuie să-i fie frică de eroare, ci să considere greșeala ca pe o modalitate de corectare. Sună bine, nu-i așa? Sună minunat. Dar în realitate, când începi să aplici treaba asta, dacă nu testezi realitatea permanent să vezi cât de mult trebuie lăsat, câtă permisivitate există pentru eroare... Pentru că dacă ajungi să permiți lucrul ăsta la infinit, el va considera greșeala ca pe o chestie 100% dezirabilă: «Fără probleme că fac asta!». Sigur că e fără probleme, dar în același timp nu mai urmărește opusul erorii, se duce numai în zona respectivă pentru că mama și cu tata îi permit să facă asta. Se ajunge până la punctul absurd în care părinții laudă și când greșesc: «Bravo, e foarte bine că ai greșit!». E puțin ciudat”, conchide Bogdan Cotigă.

Prin urmare, o educație sănătoasă nu se clădește cu rigla peste degete, dar nici prin abandonarea completă a autorității. Copiii noștri au nevoie de adulți stabili, ancorați în viața noastră. Au nevoie de brațe deschise pentru alinare, dar și de limite care să le ofere siguranță.

Citește mai multe din Social
Citește mai multe din Social