Îți mai amintești oracolul din copilărie? Toate acele gânduri așternute într-un caiet nemuritor. Secretele „bine ascunse” pe care le împărtășeam cu colegii și prietenii, dar și emoția cu care citeam răspunsurile lor. Spectacola a „reînviat” acel oracol, dar online. Eveline Păuna, jurnalistă, prezentatoare TV și scriitoare, a acceptat provocarea Spectacola.
SPECTACOLA: Care era cel mai mare vis al tău în copilărie?
Eveline Păuna: E destul de dificil să aleg unul singur, pentru că am crescut printre povești și spectacole, iar acest context mi-a oferit superputerea de a visa mult. În copilăria mică îmi doream să fiu prințesă și să purtăm cu toții „haine de epocă” – în sufragerie eram regizoare și protagonistă pentru „scenete la palat”, cu familia. Voiam ca Tata să fie președintele țării dar, când mi-am dat seama că nu prea e atras de domeniu, m-am gândit să o împrietenesc pe Bunica tocmai cu Domnul Președinte, pentru că păreau de aceeași vârstă și încercam să o conving pe Mama să facem ceva în acest sens. Apoi, când am mai crescut, mi-am dorit să nu mai fie nimeni bolnav sau flămând pe lume. Și, mai târziu, mi-am dorit să pot să scriu despre lumi în care să îi invit și pe ceilalți. Cred că visul acesta cu scrisul… mi-a ieșit!
SPECTACOLA: Care a fost cea mai mare trăznaie pe care ai făcut-o în copilărie?
Eveline Păuna: Am fost un copil cuminte. Foarte cuminte. Îmi amintesc totuși că stăteam lângă Tata, care studia la corn și, când a sunat telefonul, Tata a mers să răspundă, iar eu m-am gândit că aș putea cânta ceva. Am tras de corn, care era sprijinit de o pernă. Nu estimasem să fie așa greu, deci nu prea l-am putut ține în mâni așa că…l-am îndoit puțin. Apoi, o puneam pe mama să îmi citească povești, iar atunci când acestea mă emoționau până la lacrimi, trebuia să improvizeze, ca să nu plâng. Mereu insistam pentru „încă una”, „încă una”. Și mai știu că aveam o plăcere teribilă să arunc ghemurile bunicii în spatele șifonierului, ori de câte ori tricota. Și îmi mai plăcea să îi dau peste ziar. Mi se părea un sunet atractiv și, în plus, mă aducea din nou în centrul atenției. Aaa… și mai e ceva: nu era chip să mănânc fără povești, așa că Bunica nu avea încotro decât să-mi spună „ce prostii mai face Tudor”. Tudor – băiețelul din vecini care, de altfel, era un copil cuminte, „acuzat” pe nedrept, doar ca să mănânc eu de prânz. Citește continuarea pe Spectacola.ro.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
