Astăzi, la fel ca de fiecare dată, am votat. Într-un oraș mic, de provincie, dintre acelea pe care hărțile dezvoltării le ocolesc și în care alegerile, de obicei, trec fără emoții. Am votat la Petroșani.
Un oraș în care, în afară de săli de jocuri, farmacii și câteva marketuri, nu se mai deschide nimic. Nimic cu orizont, cu viitor, cu speranță reală. O economie a supraviețuirii, nu a dezvoltării.
În orașele mici, în satele uitate de lume, în cartierele măcinate de promisiuni neonorate, se simte cel mai tare această uzură a încrederii. Acolo unde s-au închis fabrici, școli, secții de spitale, s-a închis adesea și speranța.
Și totuși, ceva s-a schimbat.... Am stat la rând. Nu mult, dar suficient cât să simt emoția din jur.
Suficient cât să văd bătrâni cu ochii umezi, unii abia ținându-se de baston, dar cu o hotărâre tăcută în pași. Nu era tristețe. Era ceva mai greu: speranță, în ochi albaștri, ca ai bunicului meu, precum seninul cerului.
În ochii lui vedeam speranță și bunătate. A prins vremuri grele, tulburi și întunecate. Ne-a povestit despre ele. Își dorea ca noi să avem o altă viață, una în care greutățile să fie mai puține, iar zilele mai blânde.
În locurile unde asfaltul crapă și copiii pleacă, mai există oameni care cred. E greu să scrii despre speranță fără să sune banal. Dar în orașele mici, unde realitatea e aspră și oamenii se țin cu greu de visuri, speranța nu e un cuvânt gol. E o formă de rezistență. Cozile de azi nu sunt despre statistici. Sunt despre generații care se întâlnesc la urne, fiecare cu propria durere, dar și cu o fărâmă de încredere că, poate, undeva la capătul acestui drum sinuos, se conturează un viitor.
Votul de azi e despre mai mult decât prezentul nostru obosit. E despre direcția în care vrem să mergem. Despre un drum comun, în care România nu e la margine, ci în centru. Nu prin geografie, ci prin decizii.