Sună de intrare în noul an școlar
Mai sunt doar câteva zile până când va începe un nou an școlar. Probabil că săptămâna aceasta vor fi câteva știri legate de numărul încă mare de școli care nu au toalete în incintă (mai precis cam 38% dintre cele din mediul rural și cam 7% din mediul urban), vor mai fi alte câteva reportaje cu școli foarte bine dotate și școli fără resurse, și cam atât, până anul viitor. Nu se vorbește în mod constant despre problemele cu care se confruntă zi de zi sistemul educațional românesc – că doar până la urmă, pe cine interesează? Subiectul nu concurează cu știrile despre statusul marital al Biancăi Drăgușanu, cu previziunile lui Carmen Hara și cu atât mai puțin cu telenovele de genul crimelor din Caracal.
Problemele din educație nu țin doar de finanțarea insuficientă, care se invocă cel mai frecvent, sau doar de slaba pregătire a elevilor. Sistemul educațional este subminat din toate părțile – atât dinspre instituțiile statului care nu acționează concret pentru creșterea performanței și a calității acestuia, cât și din partea celorlalți factori interesați (cadre didactice, elevi și părinți deopotrivă). Discuțiile legate de acest subiect pot fi interminabile, dar merită punctate câteva instantanee din existența degradantă a sistemului, care sunt tot atâtea perspective din care pot fi privite lucrurile.
Instituțiile statului nu respectă Educația
Respectul pe care instituțiile statului îl arată actului educațional este destul de scăzut. Funcția de ministru a Educației este ocupată interimar!! de către Daniel Breaz de aproape o lună de zile, după ce fostul ministru al Educației, Ecaterina Andronescu, a aflat de la televizor că a fost demisă pe Facebook de către premierul Viorica Dăncilă.
Președintele Klaus Iohannis vorbește astăzi, de ziua limbii române, despre necesitatea stimulării unei culturi a calității în sistemul de educație. Complet de acord, dar până la acțiuni concrete, rămân doar vorbele. E adevărat că Președintele a lansat de câțiva ani proiectul România Educată, care are drept scop construirea unei strategii pentru educație, cu termen de referință anul 2030, în care au fost stabilite șapte teme prioritare pentru sistemul educațional (cariera didactică, profesionalizarea managementului educațional, echitatea sistemului educațional, învățământ profesional și tehnic de calitate, autonomie, calitate și internaționalizare în învățământul superior, educație timpurie accesibilă tuturor, evaluarea elevilor și studenților), teme de care se ocupă câte un grup de lucru.
În urma derulării mai multor etape ale proiectului – inclusiv de consultări publice, începând din 2016, a fost elaborat un Raport, prezentat de către Președinte la începutul anului, în care se prezintă mai multe ˝scenarii˝ de reformă a sistemului educațional și propuneri de politici publice. Orice proiect de țară serios pleacă de la reforma educației, nu este un program politic, avertizează Președintele Iohannis, este dincolo de politică. Păi cum ar putea fi dincolo de politică? Politicile publice sunt elaborate de către structurile specializate din ministere și apoi ajung pe masa Guvernului. Având în vedere relațiile deloc cordiale dintre Președinte și Guvern, cam când vor fi oare transpuse în politici publice viziunile din proiectul Președintelui? Deci, ce se va alege de cei aproape patru ani de muncă, și de resursele investite? Probabil nimic.
Parlamentari, miniștri, președinte, primari sau membri de consilii locale ori județene se vor pregăti, desigur, pentru câteva băi de mulțime lunea viitoare, cu emoție- dar nu cred că pentru solemnitatea momentului, ci cu inima strânsă dacă vor fi sau nu huiduiți, cum s-a mai întâmplat.
Sistemul de educație nu duce lipsă de bani, dar școlile sunt dezinfectate cu apă și cârpe
Ministrul interimar al Educației, Daniel Breaz, spunea de curând că, în cazul în care se constată că în școală nu este hârtie igienică, directorul trebuie doar să facă un referat și se rezolvă, bani sunt mai mult decât suficienți pentru educație. Probabil și faptul că sunt școli în care femeile de serviciu spală pe jos cu cârpe și cu apă, fără mop sau detergent dezinfectant, este probabil tot din cauză cu nu se fac referate, la fel și motivul pentru care îți agăți hainele în mobilierul din clase, te împiedici pe scări de fier-betonul din trepte sau nu ai săpun nici măcar la toaleta profesorilor – și nu se întâmplă în școli din mediul rural, ci sunt cazuri concrete din orașe mari. Iar dacă s-au luat bani de la Ministerul Educației la rectificarea bugetară de la începutul verii, a fost pentru că nu se cheltuiseră, deci erau prea mulți, ne informează tot dl. Breaz. Oricum, faptul că suntem cu câteva procente sub media europeană privind bugetul din PIB alocat pentru educație este, în aceste circumstanțe, un detaliu nesemnificativ.
Și totuși Cezara nu minte!
Dar factorul politic nu este singurul vinovat pentru situația actuală a sistemului educațional. Societatea în sine, cu valorile ei răsturnate, este cel puțin la fel de responsabilă.
De multe ori părinții subminează autoritatea cadrelor didactice, punând la îndoială deciziile și acțiunile acestora în cursul actului educațional.
Caz concret: într-o toamnă, după orele de program, bunica uneia dintre fetițele din grupa mare dintr-o grădiniță cu prestigiu dintr-un oraș mare abordează destul de iritată educatoarea cum că de ce și-a permis să îi pedepsească nepoata cu o zi înainte, scoțând-o desculță pe balcon și obligând-o să stea acolo în frig, cu mâinile ridicate, o jumătate de oră. Educatoarea, consternată de poveste, îi vorbește calm bunicii despre cum, în ziua respectivă, Cezara refuzase să ia parte la activitatea de dezvoltare a limbajului, punând în mod repetat întrebări care nu aveau legătură cu subiectul în discuție, despre cum distrăgea atenția și altor copii, despre cum a cooptat-o în activitate, dându-i un joc de rol, spre nemulțumirea Cezarei că nu e lăsată să își vadă în continuare de ale ei. Bunica insistă că Cezara a fost pedepsită. Educatoarea o îndeamnă pe bunică să întrebe și ceilalți copii despre ce s-a întâmplat în ziua precedentă și continuă, tot calm, să îi spună acesteia cum că nu este în firea ei să îi pedepsească pe cei mici, pentru că nu crede că pedepsele sunt de natură să modifice un comportament pe termen lung, ci copilul trebuie convins să adopte o anumită conduită, cu argumente. ˝Și totuși Cezara nu mite!˝ îi spune tăios bunica educatoarei după câteva minute, după care se întoarce și pleacă, ținând-o de mână pe Cezara în tot acest timp, fără ca niciuna dintre cele două să își ia rămas-bun de la educatoarea care a rămas blocată în holul clasei. De menționat că încăperea unde se derulau activitățile nu avea acces direct spre balcon.
Tot la grădiniță, dar în alt oraș: la grupa mare, la o activitate de scriere, educatoarea observă că unul dintre copii are o poziție improprie de stat la masă. Îi atrage atenția băiețelului, arătându-i poziția corectă (spate drept, cu șezutul pe scaun, cu coatele sprijinite pe măsuță, nu picior peste picior cu spatele într-o parte), explicându-i că în caz contrar va avea probleme de sănătate. Acesta ripostează, spunând că acasă tatăl lui așa îl lasă să stea și că nu vrea să scrie altfel. Educatoarea îi ia caietul, spunând că atunci nu va scrie într-adevăr deloc și va rămâne în urmă față de ceilalți copii dacă nu adoptă poziția corectă. Băiețelul decide să urmeze indicațiile educatoarei, mârâind printre dinți un ˝te spun lu´ tata˝ pe care educatoarea nu l-a luat în serios. La final de program, copilul aleargă spre tatăl care venise după el, povestindu-i despre cum educatoarea nu l-a lăsat să stea la masă picior peste picior și să scrie. ˝Păi du-te și întreab-o că cine-i ea să îți spună ție așa ceva?˝. Băiețelul se întoarce spre educatoarea care asistase din spate la întreaga scenă și îi aruncă plin de satisfacție: ˝ai văzut?˝.
Cazurile nu sunt singulare, întâmplări similare se regăsesc și în școala primară sau gimnazială. Ne întrebăm apoi de ce avem adolescenți care reacționează agresiv la orice fel de constrângere sau care au deficiențe de atenție ori de concentrare.
Evident, copiii trebuie încurajați să comunice părinților despre ce se întâmplă la școală, dar adulții ar trebui să aibă capacitatea de a discerne evenimentele.
Există și cazuri de comportament abuziv al cadrelor didactice, care trebuie în mod clar izolate, dar atunci ies la iveală alte carențe ale sistemului: cum ajung respectivele persoane să fie declarate apte la examenul psihologic?
Sistemul educațional este erodat din interior
Problemele din sistemul educațional nu se datorează doar lipsei de interes și de motivație a copiilor sau unor atitudini improprii a părinților. În egală măsură, asistăm la erodarea sistemului datorată resurselor umane nepotrivite care îl populează.
Cadre didactice cu experiență, membre în comisii metodice, povestesc despre cum au mers în inspecții la colegi mai tineri, care erau în plin proces pentru obținerea gradelor didactice, și cum au găsit persoane care nu aveau habar despre noțiunea de plan de lecție. În alte cazuri, profesorii care țineau ora nu reușeau să mențină atenția nici măcar a celor care îi asistau, d-apoi a elevilor, având mari carențe oratorice și pedagogice. Și atunci, cu sau fără grade didactice superioare ale celor care predau, ce se întâmplă cu elevii în astfel de cazuri? Cum mai pot fi atrași spre școală și motivați să învețe? Cine să îi mai convingă de faptul că literatura este o sublimare a vieții înseși, iar a-i înțelege pe Baudelaire, Dostoievski, Sadoveanu sau Nichita Stănescu înseamnă de fapt să înțelegi și să cunoști lumea? Sau de faptul că, dacă ești atent la fizică în liceu, nu îi crezi pe cei care îți spun că la Cernobîl a scăzut deja radioactivitatea, pentru că știi că nucleele atomice se divid și 50 de ani!? Sau dacă știi de proprietățile apei de la fizică și de la chimie, nu vei lăsa berea în congelator prea mult timp pentru că în stare solidă, apa își mărește volumul și riști ca sticla sau doza să explodeze?
De menționat că, în procesul de titularizare a cadrelor didactice nu este inclusă și o probă orală, în care acestea să își poată dovedi vocația pentru această meserie. Iar în procesul de selecție pentru ocuparea posturilor din învățământul superior nu sunt incluse criterii ce țin de abilitățile de interacțiune cu studenții. Este adevărat că, de exemplu, nici marele Lucian Blaga nu excela la capitolul oratorie; își citea de fiecare dată cursurile de filosofie, calm, monoton, dar acestea erau astfel scrise că puteau merge oricând la tipar. Nu răspundea la întrebările studenților decât ora viitoare, citind, de asemenea, răspunsul. Dar este la fel de adevărat că nici studenții de azi nu sunt Ovidiu Drâmba (student al lui Lucian Blaga, istoric literar român, care a scris volume întregi de critică literară, de istoria culturii și civilizației sau de istoria teatrului).
˝Zidurile astea sunt și în poze pe net˝
Un profesor de geografie povestea că în primăvara acestui an, a organizat o excursie de câteva zile cu elevi de liceu din clasa a XII-a, în timpul săptămânii cu ˝școala altfel˝. Printre obiectivele turistice vizate, se afla și Castelul Huniazilor, unul dintre cele mai mari din Europa, cu o arhitectură deosebită. Aflați în parcarea de lângă castel – surpriză!: doar aproximativ zece elevi coborâseră din autocarul de 40 de locuri. Restul voiau să rămână să doarmă, obosiți fiind de noaptea dinainte când, ignorând rugămințile cadrelor didactice însoțitoare, au preferat să își facă altfel de amintiri în locul somnului. ˝Haideți, doamna dirigintă, lăsați-ne să dormim, zidurile astea le putem vedea și mai încolo în poze de pe net˝. După stăruințele profesorilor, au coborât din autocar puțin peste jumătate dintre liceeni. Profesorul de geografie însă și-a promis că e ultima excursie pe care o organizează.
Ritualurile educaționale sunt desconsiderate
În general, funcția socială oricărui ritual este de a crește sau menține sentimentul de apartenență, întărind relațiile sociale. Ceremoniile din prima și ultima zi de școală, serbările școlare, banchetul de final de ciclu școlar sunt tot atâtea ritualuri ale educației, cu roluri bine definite.
De exemplu, prima zi de școală nu este despre a duce flori învățătoarei sau profesorilor, ci marchează simbolic, solemn, un nou început, este momentul începerii reintegrării treptate a copiilor în atmosfera de școală. Până la urmă, nu degeaba în companiile care se respectă, prima zi de lucru este denumită ˝induction day˝, în care ești familiarizat cu noul loc de muncă – birouri, departamente, superiori, colegi, proceduri, reguli nescrise, fapt care îți ușurează adaptarea la noul context, altfel decât să ți se indice doar biroul la care să te așezi și de unde să îți fie groază să te ridici până la finalul programului, fie și ca să întrebi pe cineva unde este toaleta.
Ai carte, n-ai parte!
Cine mai pune preț pe educație în ziua de azi? Salariul minim brut pentru lucrătorii în construcție este cu aproape șapte sute de lei mai mare decât cel pentru absolvenții de studii superioare. În centrele comerciale sau în supermarket-uri, lucrătorii comerciali au facultate sau chiar au terminat și un program de masterat. Caz concret: una dintre cele mai bune studente de la un program de masterat al unei universități din Cluj era casier la KFC, pentru a-și putea plăti chiria și a se întreține pe durata studiilor.
Nu îți poți face un plan de carieră: în procesul de accedere în poziția dorită în cadrul unei companii, de exemplu, intervin atât de mulți factori, încât chiar dacă parcurgi anterior toți pașii firești, nu ai garanția că poți ajunge acolo unde îți propui: nu contează doar că ai studiile necesare, că ai vechime și experiență pe poziții anterioare, că ești într-adevăr o persoană competentă (nu pentru că așa spui tu, ci pentru că așa o demonstrează întreaga ta activitate), dacă nu ești al cui trebuie. Ce argumente mai poți găsi pentru a-i motiva pe tineri să învețe la școală? Dacă își rod coatele pe băncile din școli sau biblioteci nu e sigur că-și pot face un rost în viață. Și uite, sunt atâția care nu au multă școală, dar cheltuie mii de euro într-o noapte de club, merg în vacanță în Maldive, stau la casă în centru și conduc mașini de zeci de mii de euro.
Epilog: Pentru a marca ziua limbii române din 31 august, Academia Română a organizat o dezbatere la Clubul Academicienilor, lansând un comunicat de presă care să anunțe evenimentul. Titlul e-mailului prin care a fost transmis comunicatul era cam așa: ˝Ziu Limbii Romane sabataorita la Academia Romana˝. Cred că este cea mai concisă și sugestivă concluzie a oricărei evaluări a stadiului în care se află educația în România! (sau Romania?...)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
