Alături de elementele importante ale comunicării nonverbale prezentate până acum părinților de succes, precum privirea, mimica, atingerea, spațiul și teritoriile, un alt factor căruia trebuie să i se acorde atenție este limbajul trupului.
Utilizarea limbajului trupului în familie poate să îmbrace mai multe forme utile pentru creșterea și educarea celui mic, afirmă profesorul universitar Ion-Ovidiu Pânișoară, doctor în Științe ale Educației în cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației.
Astfel, în primul rând, urmărind limbajul corpului copilului său părintele poate să vadă dincolo de cuvintele acestuia. Potrivit lui Mark Knapp şi Ray Birdwhistell (în Gamble, 1993) comunicarea verbală reprezintă 35% din totalul comunicării, în timp ce comunicarea nonverbală deține 65%. În același context, Albert Mehrabian a observat la rândul său că doar 7% din impactul comunicării este dat de cuvintele spuse, 38% ține de paralimbaj (elementele de calitate a vorbirii – ton, ritm, volum etc.) și nu mai puțin de 55 % este dependent de comunicarea nonverbală propriu zisă (unde limbajul trupului are un rol important).
În al doilea rând, copilul care învață (de la părintele său) să descifreze limbajul trupului la cei din jur va avea o comunicare mai convingătoare și șansa sa de reușită în viață va crește, deoarece studiile au dovedit că, în momentul în care există o contradicție între comunicarea verbală și cea nonverbală, interlocutorul preferă să creadă ceea ce a înțeles descifrând canalul de comunicare nonverbală și ignorând cuvintele.
Potrivit celor mai multe studii, părinții ar trebui să fie capabili să citească comportamentul nonverbal al copiilor lor, iar aceștia ar trebui să învețe de la părinții lor să facă același lucru, astfel încât cei mici să poată intra bine pregătit în viață.
Semnificația unui gest, pentru cunoscători, oferă multe detalii despre persoana respectivă. În general, atunci când o persoană prin gesturile pe care le face își protejează zonele vitale (gâtul, abdomenul, zonele intime) aceasta nu se află într-o situație tocmai confortabilă, încearcă o senzație de frustrare/indispoziție în acel moment. Atunci când aceste zone sunt expuse, relaxate în fața unui eventual “atac” din partea celor din jur, persoana exprimă o fire deschisă deschisă, încrezătoare și care se simte confortabil. De aici lucrurile pot fi nuanțate foarte mult, însă literatura de specialitate este de acord asupra câtorva astfel de nuanțe, notează profesorul universitar Ion-Ovidiu Pânișoară.
"Capul: Când ne deschidem spre celălalt ridicăm capul și bărbia, când ne închidem coborâm capul pentru a limita accesul celuilalt la informații “privim pe sub sprâncene”.
Umerii: Se vor ridica atunci când persoana se simte agresată (pornind de la ideea că se protejează gâtul – o zonă mai vulnerabilă) și se vor împinge înainte când persoana se teme (micșorarea zonelor vulnerabile și închiderea corpului – ca în box).
Mâinile: Dacă se încrucișează pe piept pot să trimită spre o închidere, o barieră față de interlocutor;dacă palma este în direcția celuilalt acest lucru simbolizează deschidere, dacă este întoarsă spre vorbitor simbolizează închiderea față de partener. Totuși, mâna ridicată vertical chiar dacă are palma deschisă spre partener simbolizează contrazicere, dorința de a interveni, de a opri discursul celui care vorbește.
Picioarele: Întinse pe sub masă – fac imposibilă plecarea bruscă – persoana este relaxată stăpână pe ea, dorește să rămână pe mai departe în discuție, dar dacă sunt îndoite sub scaun (impresia unui arc strâns sub tensiunea de a se destinde) – persoana dorește să acționeze: să plece sau să se implice în problemă. În cazul în care sunt încrucișate putem spune că, de obicei, avem de-a face cu o situație de închidere fața de partener sau față de situație".
Un alt spectru al discuțiilor privind comunicarea nonverbală este cel legat de numărul de paliere în care este împărțit limbajul trupului. Potrivit literaturii de specialitate, există: emblemele (simbolurile) - mişcări ale trupului care au traduceri directe în cuvinte -; ilustratorii - cei care accentuează şi dau forţă cuvintelor -; regularizatorii - folosesc un ansamblu de mişcări ale corpului -; expunerea sentimentelor - arată celorlalţi în funcţie de mişcările corpului cât de intense ne sunt sentimentele (mânie sau bucurie, supărare şi frică); adaptorii - folosiţi de către indivizi atunci când aceştia se află în situaţii incon¬fortabile.
Important este, însă, ca semnificația unui gest sau altul să nu fie citit în mod izolat sau în afara contextului, deoarece informația captată poate fi eronată (copilul poate să își încrucișeze brațele pentru că nu-i place unde duce discuția cu noi sau poate pur și simplu îi este frig!), precizează profesorul universitar Pânișoară.
Un foarte bun exercițiu pentru a-i dovedi unui copil mic cât de importantă este această sursă de informații, dar și cum poate fi deprinsă, este aceea de a transforma un film vorbit într-unul mut, recomandă profesorul universitar. Astfel, părintele și copilul pot urmări împreună un film fără sonor, după care fiecare povestește ceea ce a înțeles. Pentru verificare, se poate urmări același film cu sonor. Un alt exercițiu pentru educația celui mic poate avea loc în orice loc aglomerat, unde copilul poate fi rugat să interpreteze starea de spirit a celor aflați în proximitatea lui, dar fără a asculta ceea ce discută aceștia, dar să-și și argumenteze opinia, cu referire la gesturile pe care cei supuși analizei le fac.
Potrivit profesorului universitar Pânișoară, astfel de exerciții îl vor ajuta pe cel mic să descifreze mai bine starea în care se află cineva dincolo de cuvintele acestuia, să devină mai popular la școală, să se adapteze bine în relațiile cu cei din jurul său, să aibă mai mult succes în ceea ce face și chiar să fie mai fericit.
Citește mai multe pe performante.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
