Florin Jipa, un inginer mecanic de 38 de ani din Brăila, a transformat un vis îndrăzneț în realitate: a pornit într-o expediție de mii de kilometri până în Siberia, în plină iarnă, la volanul unei mașini vechi de 26 de ani, un Volkswagen Bora cu aproape 480.000 km la bord.
Pasiunea pentru provocări l-a determinat să înceapă călătoria pe 6 ianuarie. Expediția a durat o lună și a cuprins aproximativ 18.000 de kilometri prin 11 țări.
Pregătiri pentru condiții extreme
Pentru a face față temperaturilor care au coborât până la -50 grade Celsius, Florin a adaptat mașina în detaliu. Sisteme suplimentare de încălzire pentru motor și interior, suspensie întărită, izolație termică și fonică. Spațiul din spate a fost transformat într-un loc de dormit și depozitare.
Toate modificările au fost realizate singur, atât tehnic, cât și financiar, investind circa 6.000 de euro, bani economisiți din salariul său la fabrica din Buzău unde produce componente feroviare.
Nu este prima experiență de acest tip. În 2022, cu aceeași mașină veche, Florin a ajuns la Nordkapp, în Norvegia, parcurgând 10.000 km. Acea călătorie l-a pregătit pentru provocarea siberiană, conform obiectivbr.ro.
Drumul spre Siberia începe
”Pe 6 ianuarie am plecat în ceea ce eu numesc, fără exagerare, călătoria vieții mele. În fața mea aveam peste 18.000 de kilometri, 11 țări de traversat și o destinație care pentru mulți pare greu de imaginat în mijlocul iernii: Siberia.
Am pornit la drum cu o mașină de 26 de ani și aproape 480.000 km la bord. Poate nu este prima alegere pentru o expediție în condiții extreme, dar tocmai asta făcea aventura și mai specială.
Prima oprire importantă a fost Istanbul, unde urma să mă întâlnesc cu Dragoș Ene, un alt temerar din Constanța. Deși aveam obiective ușor diferite, ne unea aceeași dorință: aventura și dorința de a descoperi Siberia în mijlocul iernii.
Intrarea în Georgia a fost primul moment tensionat. Mașinile au fost băgate într-o hală pentru inspecție, iar atitudinea vameșilor a fost destul de ostilă. Totul s-a terminat însă cu bine, deși nu fără stres.
Am ajuns în Tbilisi, unde am fost nevoiți să rămânem două zile. Trecătoarea din Munții Caucaz, singura legătură rutieră cu Rusia, fusese închisă din cauza ninsorilor abundente.
Pe 11 ianuarie, trecătoarea s-a redeschis și am pornit spre granița dintre Georgia și Rusia. Emoțiile erau uriașe. Cu un an înainte încercasem să intru în Rusia prin Estonia. Am stat opt zile în vamă, sperând că voi primi aprobarea de trecere. În final nu am mai rezistat psihic și am fost nevoit să renunț la expediție.
De data aceasta lucrurile au stat diferit. Vameșii georgieni au păstrat aceeași atitudine rigidă, dar ne-au lăsat să trecem relativ repede. În partea rusă lucrurile au fost surprinzător de civilizate.
A urmat celebrul interviu cu ofițerii FSB. Întrebările erau legate de motivul prezenței mele în Federația Rusă și de familia mea. Uneori aveam senzația că deja știau răspunsul înainte să îl dau.
Telefoanele mi-au fost luate pentru aproape două ore, timp în care am stat pe un hol fără niciun contact cu exteriorul. Au existat însă și două momente surprinzătoare. Un cetățean moldovean m-a recunoscut după tricolorul de pe capota mașinii și s-a oferit voluntar să traducă interviul. A doua surpriză a fost faptul că ofițerii știau deja unele lucruri despre familia mea.
După încă un scurt interviu de aproximativ 15 minute, am fost trimis la mașină. În aproximativ patru ore eram deja în drum spre Vladikavkaz.
Fără internet și fără GPS
La scurt timp după intrarea în Rusia am realizat că lucrurile vor fi diferite față de Europa. Nu aveam semnal la telefon, internet și nici GPS-ul nu funcționa corect, fiind bruiat.
Am reușit cu greu să ajungem la primul hotel pe care îl găsisem înainte de a intra în Rusia, însă acolo nu am fost primiți. În drum spre centrul orașului am fost opriți de o patrulă de poliție. După verificarea documentelor și a mașinilor, polițiștii au decis să ne ajute. Au chemat un prieten din oraș care ne-a condus până la un hotel și ne-a ajutat să ne cazăm.
Atunci am înțeles că în Rusia oamenii sunt mult mai importanți decât tehnologia atunci când ai nevoie de ajutor.
Pe 12 ianuarie am plecat spre Astrakhan. Fără GPS, ne orientam greu și a trebuit să oprim de multe ori pentru a întreba localnicii în ce direcție trebuie să mergem.
Seara am ajuns în Astrakhan și, pentru a găsi hotelul, am apelat la un taximetrist pe care l-am plătit să ne conducă până acolo.
Începutul iernii siberiene
Pe 13 ianuarie am plecat spre granița cu Kazahstanul. Trecerea a durat aproximativ două ore, timp în care am fost din nou chemat la interogatoriu.
După vamă am ajuns la Atyrau, unde am putut cumpăra în sfârșit cartele telefonice cu internet, lucru care ne-a ușurat enorm navigarea.
De acolo am pornit spre Aktobe, iar condițiile meteo au început să se schimbe dramatic. Temperaturile scădeau rapid, iar vântul sufla cu o forță care transforma viscolul într-un pericol real.
Pe drumul spre Kostanay a apărut prima problemă serioasă. La –23 de grade, motorina a înghețat. Dragoș a fost nevoit să mă tracteze până la o pensiune din apropiere, iar dimineața am transportat mașina cu platforma până la un service din oraș.
Mecanicii au început imediat lucrul. După ce au demontat rezervorul, au descoperit problema: o cantitate mare de apă în combustibil. Luni după-amiază au reușit să pornească motorul.
După o revizie completă a mașinilor, am pornit spre Krasnoyarsk, apoi spre Irkutsk. Destinația simbolică era lacul Baikal.
La Kurkut am aflat că drumul oficial pe gheață nu era încă deschis, dar localnicii circulau deja pe lac. Am decis să îi urmăm.
Am condus câțiva kilometri pe gheața lacului Baikal, care avea peste un metru grosime. Am oprit aproape în mijlocul lacului, am filmat și am făcut fotografii.
După Baikal, drumurile noastre s-au despărțit. Dragoș a continuat spre Oymyakon, iar eu am pornit spre casă.
În apropiere de Krasnoyarsk, am parcurs aproximativ 250 km singur, la –50 de grade Celsius. A fost unul dintre cele mai tensionate momente ale călătoriei.
După 30 de zile și peste 18.000 km, am ajuns acasă. Mașina mea de 26 de ani, cu aproape 490.000 km la bord, a demonstrat că încă poate face față unor provocări extreme. Pentru mine, această călătorie nu a fost doar despre distanțe sau temperaturi extreme. A fost despre oameni, despre locuri incredibile și despre bucuria de a descoperi lumea chiar și în cele mai reci locuri de pe Pământ”, a povestit românul.
CITEȘTE ȘI: Cum recrutează Rusia spioni în Europa: Metodele Kremlinului de infiltrare și influență