Atac sângeros la o școală din centrul orașului Bistrița: un elev de 13 ani, îmbrăcat în ținută de camuflaj, a înjunghiat o profesoară de matematică și un coleg, după ce ar fi vânat un copil de altă religie. În exclusivitate pentru DC News, psihologul Bogdan Cotigă și profesorul Petruț Rizea analizează cauzele tragediei: de la breșele grave de securitate și incapacitatea legii de a pedepsi un minor de 13 ani, până la premeditarea pe termen lung și consecințele unui parenting fără limite care le dă copiilor impresia că nu răspund în fața nimănui.
Când un copil de 13 ani își trage pe el o haină de camuflaj, ascunde un briceag în buzunar și merge la școală nu ca să deschidă un caiet, dar ca să vâneze un coleg din motive religioase, ceva terifiant s-a frânt în inima societății noastre din România.
S-a întâmplat de dimineață, într-o școală din centrul municipiului Bistrița. Imaginile de pe camerele de supraveghere dau fiori reci oricărui părinte: băiatul pândește pe coridor, bate calm la ușa clasei, iar în clipa în care ușa se deschide, se repede cu o furie oarbă asupra profesoarei de matematică. Femeia se prăbușește sub lovituri, un coleg de clasa a șasea sare eroic să o apere și este tăiat la rândul lui, iar sala se golește în țipete de panică. Holurile s-au umplut de sânge, iar la fața locului au venit în goană mașinile pentru transport de victime multiple.
Doi specialiști, psihologul Bogdan Cotigă și profesorul pentru învățământul primar Petruț Rizea, au analizat tragedia în exclusivitate pentru DC News.
Psiholog Cotigă: „Copilul nu răspunde penal, va pleca acasă”
Prima reacție publică este revolta în fața neputinței statului. Atacatorul are doar 13 ani, o vârstă la care codul penal românesc este complet neputincios, indiferent de cruzimea faptei comise.
„Copilul nu răspunde penal. Are 13 ani, deci, din câte înțelegem, va pleca acasă, indiferent de anchetele care se desfășoară. Până acum, nu avem de unde să știm cu certitudine ce s-a întâmplat și ce motivație a avut copilul”, a spus psihologul Bogdan Cotigă.
În timp ce agresorul scapă de răspunderea penală din cauza vârstei fragede, profesorul Petruț Rizea vorbește despre responsabilitatea sistemului de învățământ, care a permis ca o armă albă să ajungă până în fața clasei.
„Siguranța în școli nu poate rămâne o promisiune. Vă rog să luăm acest lucru în serios. Un elev a înjunghiat o profesoară cu un briceag. Este o faptă de o gravitate extremă, iar primul nostru gând trebuie să se îndrepte către profesoara rănită, către familia ei și către toți cei care au fost martori la acest moment. Pentru ei, urmările nu se încheie odată cu intervenția medicilor sau cu plecarea echipajelor de urgență. Un asemenea atac poate lăsa teamă, nesiguranță și întrebări greu de dus, atât în rândul adulților, cât și al copiilor. După astfel de cazuri, apar reacții ferme și promisiuni că «se vor lua măsuri». Dar siguranța într-o școală nu se construiește prin declarații făcute la cald și nici printr-o singură măsură aplicată formal. Ea presupune reguli clare, oameni pregătiți, resurse și o colaborare reală între școală, familie, specialiști și autorități. Este nevoie să analizăm serios cum a putut ajunge un elev cu o armă albă într-un spațiu școlar și ce bariere de prevenție și intervenție trebuie consolidate”, a spus prof. Petruț Rizea.
Plan conceput timp de 8 luni: „Habar nu au cât sunt de periculos”
Informațiile apărute după atac conturează o imagine mult mai sinistră decât o simplă ceartă de pauză. Agresorul ar fi plănuit atacul de opt luni. Bogdan Cotigă arată că, în spatele „măștii” de copil, se ascunde un tipar de acțiune premeditată.
„De exemplu, comportamentul băiatului, mai ales dacă luăm în calcul informațiile potrivit cărora ar fi existat o intenție pregătită din timp, ridică anumite întrebări. Dacă vorbim despre un act planificat cu opt luni înainte și despre o motivație aparent clară, care ar putea ține de răzbunare sau de o frustrare acumulată în timp, lucrurile se schimbă. Mă refer și la mesajele în care copilul ar fi spus: «O să o fac, voi nu mă credeți, dar o să o fac. Habar nu au cât sunt de periculos». În general, nici presa, nici noi, ceilalți, nu putem cunoaște cu exactitate motivația din spatele unor asemenea planuri. Poate că exista un conflict mai vechi cu băiatul respectiv. Poate că anumite relații sau experiențe i-au creat frustrări și nemulțumiri majore. Poate că s-a simțit umilit.
Asta nu înseamnă că încerc să justific un gest atât de violent. Încerc doar să înțeleg ce ar putea sta în spatele lui. Dacă am vorbi despre un adult, am putea discuta despre o faptă cu premeditare, despre o tentativă de omor cu premeditare, în funcție de ceea ce ar stabili ancheta. În cazul de față, dacă se confirmă existența unor planuri vechi de opt luni în care copilul și-ar fi anunțat intențiile, ar trebui să analizăm inclusiv posibilitatea ca atacul să fi fost planificat”, spune Bogdan Cotigă.
Pentru cadrul didactic Petruț Rizea, aceste semnale de alarmă ignorate luni în șir reprezintă o dovadă zdrobitoare a lipsei de proceduri din școlile românești.
„Fiecare școală ar trebui să aibă proceduri cunoscute de întregul personal pentru situații de pericol: cine anunță autoritățile, cum sunt protejați elevii și angajații, cum se limitează accesul în zonele vulnerabile și cum sunt comunicate instrucțiunile în timpul unei urgențe. Aceste proceduri trebuie exersate periodic, adaptat vârstei copiilor și fără a-i expune inutil la panică. Într-o criză, oamenii au nevoie să știe ce au de făcut, iar minutele pierdute din cauza confuziei pot conta enorm. Trebuie revizuit și modul în care se face accesul în școală. Vizitatorii trebuie identificați și îndrumați, iar intrările și spațiile comune trebuie gestionate astfel încât personalul să poată observa rapid o situație neobișnuită. Acolo unde evaluarea riscurilor o justifică, școlile au nevoie de personal de sprijin și de mijloace prin care să poată cere rapid ajutor. Aceste măsuri trebuie gândite pentru fiecare unitate în parte, în funcție de clădire, numărul de elevi și particularitățile comunității, nu stabilite doar pe hârtie”, spune profesorul.
Parentingului fără limite
Dincolo de porțile școlii, rădăcina răului coboară în familie. Cum ajunge un băiat de clasa a șaptea să creadă că are dreptul de viață și de moarte asupra unui semen? Bogdan Cotigă analizează apariția unui nou profil de copil, crescut fără repere și fără autoritate.
„Pe de altă parte, mă întreb dacă tânărul în cauză ar putea fi și un produs al noului tip de parenting. Nu spun că parentingul blând este cauza unui asemenea comportament. Totuși, cred că trebuie să discutăm despre diferența dintre o educație bazată pe respect, comunicare și limite sănătoase și una în care părinții devin prea permisivi. În prezent, mulți părinți evită pedepsele și resping orice formă de violență fizică, inclusiv bătaia sau palmele, practici care existau mai frecvent în trecut. Acest lucru este firesc. Problema apare atunci când părinții confundă respectarea emoțiilor copilului cu absența limitelor și a consecințelor. O asemenea abordare poate avea efecte nedorite asupra felului în care copilul se raportează la autoritate, inclusiv la profesori. De la teorie la practică este însă o cale lungă.
Dacă educăm un copil într-un mod foarte permisiv, există riscul ca el să nu perceapă această permisivitate ca pe un semn de înțelegere și sprijin, ci ca pe o formă de neglijență. Atunci când un copil se simte neglijat, poate ajunge să manifeste comportamente prin care încearcă să atragă atenția. Poate avea impresia că nimeni nu se ocupă de el și că nu trebuie să răspundă în fața nimănui. Într-o asemenea situație, poate încerca să își rezolve singur problemele, prin metode nepotrivite. O frustrare sau o furie acumulată se poate transforma în comportamente agresive. Totuși, nu putem presupune că lipsa limitelor sau un anumit stil de parenting explică, de unul singur, un act de violență extremă”, explică psihologul.
La rândul său, profesorul Petruț Rizea atrage atenția că vigilența la clasă nu mai este de mult suficientă dacă instituția nu are specialiști capabili să detecteze suferințele nevăzute ale elevilor.
„În același timp, securitatea fizică nu poate înlocui prevenția. Amenințările, conflictele repetate, comportamentele care indică o escaladare și semnalele de suferință trebuie tratate cu seriozitate. Asta cere personal suficient, consilieri școlari accesibili, proceduri prin care un elev sau un adult să poată semnala o îngrijorare și intervenții făcute la timp. Un copil aflat în dificultate are nevoie de evaluare și sprijin, iar comunitatea școlară are nevoie să știe cum să reacționeze când apar semnale de risc. Profesorii trebuie să poată cere ajutor fără teama că vor fi lăsați singuri să gestioneze situații care le depășesc atribuțiile sau pregătirea. Conducerea școlii și instituțiile responsabile au datoria să ia în serios sesizările, să le documenteze și să stabilească măsuri concrete. La fel de important este ca elevii să înțeleagă că aducerea unei arme, amenințarea și agresiunea nu sunt «glume» sau simple abateri de conduită, ci situații care pun oameni în pericol și cer intervenție imediată”, spune cadrul didactic.
TikTok, jocuri video și extremism: De ce a atacat un singur copil din 50?
Mulți pun imediat vina pe rețelele sociale sau pe jocurile violente din telefon. Psihologul Bogdan Cotigă demontează această pistă facilă și arată de ce mediul virtual funcționează doar ca un catalizator pentru o rană deja deschisă în familie.
„Eu nu am considerat niciodată că mediul online reprezintă, în sine, o influență decisivă. Până la urmă, mulți copii sunt expuși la jocuri video, filme violente și conținut care prezintă agresiuni. Și generațiile noastre au avut acces la filme violente și la știri despre asemenea evenimente, uneori chiar de la vârste fragede. Cu toate acestea, doar o parte dintre cei expuși la astfel de materiale ajung să comită acte de violență extremă. De aceea, este greu să afirmăm că un anumit joc sau un videoclip de pe TikTok determină, în mod direct, un copil să comită o asemenea faptă.
Mai degrabă, mediul online poate contribui la normalizarea unor comportamente, în funcție de conținutul la care copilul are acces și de felul în care îl interpretează. Dacă un copil vede în mod repetat mesaje care încurajează răzbunarea sau prezintă agresiunea ca pe o formă de putere, poate ajunge să considere că asemenea reacții sunt acceptabile. Totuși, trebuie să vedem ce conținut a consumat efectiv copilul și ce influență a avut acesta asupra lui. Nu putem presupune că a existat o asemenea influență fără dovezi”, explică psihologul.
Bogdan Cotigă merge mai departe, la nucleul afectiv al problemei.
„Cred că trebuie să ne uităm și la mediul familial. În practica psihologică, atunci când analizăm comportamentul violent al unei persoane, încercăm să înțelegem ce experiențe a avut în familie, ce relații a dezvoltat și cum a învățat să își gestioneze emoțiile. Este posibil ca generațiile actuale, educate după principii diferite de cele din trecut, să ne oblige să analizăm și alte forme de vulnerabilitate. Unii consideră că noul stil de educație este mai pașnic, în timp ce alții se tem că poate duce la indiferență și la pierderea respectului față de autoritate. Cred că trebuie să discutăm despre respectul față de părinți, profesori și ceilalți oameni, fără să ne întoarcem la metodele autoritare din trecut. Nu mă refer la respectul impus prin frică, așa cum se întâmpla adesea în perioada comunistă. Mă refer la capacitatea copilului de a înțelege, în funcție de vârsta sa, că face parte dintr-o societate și că acțiunile lui au consecințe pentru ceilalți.
Atunci când un copil de 13 ani ajunge să planifice un act de răzbunare și să îl pună în practică, trebuie să ne întrebăm ce factori au contribuit la această decizie și ce semnale au observat adulții din jurul său. Dacă intențiile au fost anunțate cu mult timp înainte, trebuie să aflăm cine a văzut acele mesaje, cum le-a interpretat și dacă cineva a încercat să intervină. Indiferent de reacția publică față de faptul că un copil de 13 ani nu răspunde penal, întrebarea principală rămâne aceeași: ce s-a întâmplat în viața lui și ce puteau face adulții pentru a preveni un asemenea gest? În același timp, nu putem pune automat întreaga responsabilitate pe părinți înainte să cunoaștem toate datele cazului. Trebuie să analizăm rolul familiei, al școlii, al grupului de prieteni și al mediului online, precum și eventualele probleme emoționale sau comportamentale ale copilului”, adaugă psihologul.
În timp ce psihologul arată complexitatea psihică a agresorului, profesorul Petruț Rizea avertizează că trauma nu se oprește la corpul rănit al profesoarei. Din contră, infectează întreaga școală.
„Iar dacă violența s-a produs, sprijinul nu trebuie să se oprească la momentul intervenției de urgență. Profesoara, elevii și colegii care au fost martori pot avea nevoie de consiliere și de un plan de revenire în siguranță la activitatea școlară. Comunitatea trebuie informată responsabil, cu grijă față de persoanele implicate și fără răspândirea unor detalii care pot amplifica trauma sau pot expune copiii. Nu este suficient să cerem profesorilor să fie mai atenți sau să le spunem părinților să-și educe copiii. Aceste responsabilități contează, dar instituțiile trebuie să-și îndeplinească partea lor: să ofere reguli aplicabile, personal pregătit, acces la specialiști și mecanisme rapide de reacție. Siguranța nu poate depinde doar de vigilența individuală a unui profesor aflat la clasă”, spune profesorul.
Zestrea afectivă a primilor ani. De unde răsare ura oarbă?
Diferența dintre un copil care ascultă un discurs extremist și unul care apucă arma pentru a ucide este dată de structura internă formată în primii ani de viață.
„În practica psihoterapeutică, atunci când un copil de 12 sau 13 ani ajunge la terapie, implicarea părinților este foarte importantă. Copilul poate începe psihoterapia de la o vârstă fragedă, dar părinții trebuie să participe la proces. De exemplu, în cazul unui program de zece ședințe, psihoterapeutul poate dedica aproximativ jumătate dintre întâlniri părinților, în funcție de nevoile copilului și de abordarea terapeutică. Asta înseamnă că, într-un asemenea program, cinci ședințe pot fi dedicate părinților, iar celelalte cinci copilului. Acest lucru arată cât de important este mediul familial în înțelegerea problemelor unui copil. Psihoterapia nu urmărește doar să schimbe comportamentul copilului, ci și să îi ajute pe părinți să înțeleagă ce se întâmplă, cum pot comunica mai bine cu el și cum pot stabili limite sănătoase.
Am văzut undeva o comparație legată de copiii care cresc în familii în care există consum de alcool. Dintre acești copii, unii ajung la maturitate să aibă probleme cu alcoolul, în timp ce alții nu dezvoltă o asemenea dependență. De ce se întâmplă acest lucru? De ce nu ajung toți să repete același comportament? Pentru că există niște mecanisme interioare care se formează prin educație și prin experiențele din copilărie. Copilul învață că anumite lucruri nu îi fac bine, că nu are nevoie de ele și că nu trebuie să își compenseze suferința emoțională prin consumul de alcool. Aceste mecanisme depind și de bagajul educațional și afectiv pe care îl dobândește în copilărie. Un copil poate ajunge să dezvolte o dependență dacă mediul și experiențele sale favorizează acest lucru”, explică Bogdan Cotigă.
Psihologul aduce în discuție un exemplu ipotetic despre modul în care ura se transmite ca o moștenire otrăvită.
„Poate că în școala respectivă mai sunt încă 50 de copii care au fost expuși la aceleași jocuri, la aceleași tipuri de discuții și la grupuri similare. Totuși, doar unul dintre ei a luat cuțitul și a încercat să o omoare pe profesoară sau să îl atace pe băiatul respectiv. De aceea este importantă baza educațională și afectivă pe care o oferă părinții. Componenta afectivă are un rol esențial. Dacă un copil crește într-o familie în care părinții formează un cuplu foarte disfuncțional, cu o dinamică nepotrivită, această experiență îi poate influența comportamentul de mai târziu. Copilul observă ceea ce se întâmplă acasă și poate ajunge să considere că acel comportament reprezintă normalitatea.
Vă dau un exemplu ipotetic, fără să susțin că acest lucru s-a întâmplat în cazul despre care discutăm. Un copil intră într-un grup în care ceilalți promovează idei extremiste, precum supremația albă. Dacă acasă a crescut alături de un părinte care și-a manifestat în repetate rânduri aversiunea față de romi, copilul poate integra mai ușor ideile grupului respectiv. Ceea ce a văzut în familie îl poate ajuta să accepte și să interiorizeze principiile promovate de acel grup. Este posibil ca aceste experiențe să îl influențeze și în felul în care alege să acționeze, în comparație cu alți copii care nu au avut parte de asemenea exemple acasă. Un alt copil poate considera că grupul respectiv este interesant sau că apartenența la el îi oferă un anumit statut, dar nu ajunge să ia un cuțit și să atace un coleg din cauza etniei acestuia. Aici este diferența. Același mediu exterior poate avea efecte diferite asupra unor copii, în funcție de experiențele lor și de felul în care au învățat să gândească și să își gestioneze emoțiile”, spune Cotigă.
Pentru specialist, perioada critică se întinde mult peste primii ani de viață:
„De aceea spun că multe lucruri pornesc de acasă. Există expresia «cei șapte ani de acasă», dar perioada în care copilul își dezvoltă baza emoțională se întinde pe mai mulți ani. Putem vorbi despre primii zece sau unsprezece ani de viață, fără să considerăm că dezvoltarea emoțională se oprește atunci. Această perioadă contează pentru că multe dintre deciziile noastre nepotrivite au legătură cu emoțiile, nu doar cu rațiunea. Rațiunea poate ajunge să justifice ceea ce simțim deja. Putem avea în noi furie, frustrare, dezamăgire sau dorință de răzbunare, iar apoi putem găsi argumente care să ne convingă că este bine să ne răzbunăm sau că avem dreptul să ne manifestăm furia într-un anumit fel. Uneori, rațiunea vine să justifice o decizie pe care emoțiile au influențat-o deja. La bază se pot afla experiențele afective și felul în care am învățat să ne raportăm la propriile emoții și la ceilalți. Această componentă afectivă se dezvoltă încă din copilărie. Părinții și mediul familial au un rol important în felul în care copilul învață să reacționeze, să stabilească relații și să gestioneze situațiile dificile.
Din experiența mea profesională, am ajuns să cred că părinții ne influențează inclusiv felul în care învățăm să iubim și să fim fericiți. Dacă nu am învățat în familie să ne bucurăm de lucrurile frumoase, ne poate fi greu să ne exprimăm bucuria la maturitate. Există oameni care spun chiar ei că nu știu să se bucure. Poate că nu au avut ocazia să învețe acest lucru în mediul în care au crescut. Asta nu înseamnă că părinții determină în totalitate cine devenim. Există și factori genetici, experiențe ulterioare și influențe din afara familiei. Totuși, învățăm acasă mult mai multe lucruri decât ne imaginăm”, adaugă Bogdan Cotigă.
Ne paște un pericol în școli ca în America? Avertismentul dur al celor doi specialiști
Întrebarea care planează amenințător deasupra României este una singură: ne îndreptăm spre masacre în școli, după modelul atacurilor armate din Statele Unite?
„Sigur că nu există o singură cauză pentru toate aceste situații și ar fi greșit să explicăm asemenea comportamente printr-un singur factor. Totuși, așa cum spuneam și în legătură cu acest caz, este posibil să asistăm, printre altele, la efectele unei înțelegeri greșite a noilor metode de educație. Nu putem afirma acest lucru cu certitudine în cazul de față, pentru că nu cunoaștem toate detaliile.
În secolul XXI, mulți părinți încearcă să își educe copiii prin metode diferite de cele folosite în trecut. Ideea este să stabilească limite sănătoase, să nu folosească violența, să explice de ce anumite comportamente sunt greșite, să aibă răbdare, să evite țipetele și să ofere exemple personale. Părintele trebuie să îi explice copilului ce este bine și ce îi poate face rău. Trebuie să îi interzică anumite comportamente atunci când este necesar și să îl ajute să înțeleagă motivele acestor limite. Problema apare atunci când părinții interpretează greșit aceste principii și ajung să creadă că trebuie să îi permită copilului aproape orice. Unii pot considera că trebuie să își laude copilul indiferent de comportamentul lui, că trebuie să îl susțină în orice decizie sau că nu trebuie să îl contrazică atunci când greșește. În realitate, un copil are nevoie și de limite, de reguli și de consecințe adecvate pentru comportamentul său. Dacă părintele îi permite orice, fără să îl ajute să înțeleagă ce este acceptabil și ce nu este acceptabil, riscă să îl priveze de repere importante. Uneori, permisivitatea excesivă poate ascunde și o lipsă de implicare în viața copilului. Părintele poate avea impresia că îi oferă libertate, când, de fapt, nu mai acordă suficientă atenție nevoilor și comportamentelor sale. Motivele pot fi multiple. Unii părinți muncesc zece ore pe zi, alții au două locuri de muncă și încearcă să facă față responsabilităților zilnice. Există multe explicații pentru lipsa timpului și a disponibilității emoționale.
Totuși, trebuie să facem diferența între dificultățile părinților și lipsa limitelor în educație. Faptul că un părinte are un program solicitant nu înseamnă automat că își neglijează copilul. Este important să înțelegem că educația blândă nu înseamnă absența regulilor. Un copil poate avea nevoie de empatie și de înțelegere, dar și de un adult care să îi spună clar când greșește, să îi explice de ce și să îl ajute să își asume responsabilitatea pentru acțiunile sale. De multe ori, părinții încearcă să își justifice propriile decizii sau eșecuri educaționale prin lipsa timpului, prin presiunile vieții de zi cu zi sau prin dificultățile pe care le întâmpină. Însă copilul are nevoie de implicare, consecvență și limite sănătoase, chiar și atunci când viața familiei este complicată.
Nu cunoaștem încă toate consecințele acestor modele de educație. Oamenii le-au preluat și le-au aplicat în diferite măsuri, însă nu știm încă ce efecte vor avea pe termen lung. Urmează să aflăm în anii care vin care sunt consecințele acestor schimbări în educația copiilor. Dacă efectele vor fi cele despre care discutam mai devreme, atunci va trebui să ne întrebăm dacă modelul educațional a fost greșit sau dacă a fost aplicat greșit. Cam aceasta este problema”, conchide Bogdan Cotigă.
Concluzia profesorului Petruț Rizea cade ca o sentință pentru întreaga clasă politică și pentru conducerile școlilor din România.
„O școală trebuie să fie un loc în care elevii pot învăța, iar profesorii își pot face meseria fără să se teamă pentru integritatea lor. Cazul acesta cere o analiză serioasă, transparentă și urmată de măsuri verificabile. Protecția celor din școli trebuie să devină o responsabilitate permanentă, susținută prin resurse și acțiuni concrete, înainte ca o altă comunitate să fie nevoită să treacă prin aceeași tragedie”, a încheiat profesorul.
Dacă autoritățile se vor mulțumi din nou cu circul declarațiilor televizate, iar părinții vor continua să confunde lipsa de reguli cu dragostea curată, Bistrița va rămâne doar începutul unei liste negre. Iar prețul acestei orbiri colective îl plătesc deja copiii noștri și profesorii lor, chiar la ușa clasei.