L-am pretuit enorm. Pentru romanele sale, citite, pe furis, in adolescentă, pentru vocea sa caldă, paternâ, pentru cultura sa, pentru intelepciunea sa. Pentru curaj.
L-am intâlnit de multe ori. Am discutat despre diverse proiecte culturale. Obisnuia sa spună " acolo până unde a ajuns Dostoievski, nu au ajuns nici trupele rusesti".
Din istoria mea cu Augustin Buzura, voi aminti doar trei momente care imi vin acum in minte:
In anul 2008, am lansat volumul „Codul Zambaccian 2", la Târgul Gaudeamus. Augustin Buzura a fost unul dintre cei care mi-au prezentat cartea. Am reascultat, cu emotie, inregistrarea cuvintelor sale de atunci (19.11.2008), pe trilulilu.ro.
Iar in 2009 scriam pe blog: „Unul dintre autorii mei favoriti a fost si ramane Augustin Buzura. Si pentru unele motive foarte personale pe care nu o sa vi le destainui. De aceea, aseara, dupa ce am primit noua lui carte, „Raport asupra singuratatii", publicata la editura Polirom, m-am apucat de lectura, ignorand tot felul de talk-showuri importante.
Supracoperta cartii, „Regele nebun", pictura lui Corneliu Baba, deschide un univers de intrebari , la care nu exista raspunsuri, ale unui personaj aflat la capat de drum. Asa cum arata si motto-ul cartii, preluat din Lucian Blaga :
„Greu e totul, timpul, pasul,
Grea-i purcederea, popasul,
Grele-s pulberea si duhul,
Greu pe umeri chiar vazduhul.
Greul cel mai greu, mai mare
Fi-va capatul de cale."
Si pentru a va incita sa-l cititi, din nou, pe Buzura, va transcriu, in apropierea noptii, cateva randuri din carte:
„Doamne, nu ştiu cum să mă bucur. Nu ştiu cum să mă rog. Nu ştiu cum să înjur. Nu ştiu cum să plâng. Nu ştiu cum să spun ce simt. Nu ştiu cum să spun ce nu ştiu. Am devenit ceva nestructurat, neîntreg, ceva care nu se poate exprima. Nu sunt decât o durere ce nu ştie să se manifeste, să geamă, să strige.
[citeste si]
Este uluitor de frumoasă, dar nu sunt capabil să spun asta şi nici nu văd în ce punct mă aflu pe scurta şi absurda scară a vieţii. Faţă de mine, are avantajul timpului înainte, al tinereţii, care mă umileşte. La ce bun experienţa, cultura, diplomele, care-mi certifică în faţa nu ştiu cui că am fost cineva, când îmi simt mâinile uscate, reci, faţa suptă şi, ce mai, corpul, ceea ce sunt, adică alcătuirea ce abia mai poate păstra un suflet revoltat, contrariat de fragilitatea structurii care îl găzduieşte, speriat de acest provizorat al construcţiei fără vlagă care simt că sunt? În prezenţa Marei, sunt şi nu sunt. Sau, mai exact: sunt ceva ce nu ar trebui să fiu. Oricum, simt că mi-am pierdut înţelepciunea, că nu mai găsesc drumul spre ea. Amin."
Noapte buna!"
Al treilea moment pe care mi-l reamintesc este din 2012, dintr-o perioadă dramatică pentru mine. Atunci, in vremea cand mă găseam la Jilava, in 24 noiembrie, Augustin Buzura a participat la lansarea unei alte cărti semnată de mine, „Exercitii de libertate", lansarea fiind organizată de fiul meu, Andrei.
Am transmis atunci un mesaj: „Nu va lua cuvântul autorul. Libertatea există, poate, şi pentru că o carte nu are ziduri. Iar dacă ea conţine suficient de mult din autor, absenţa lui fizică de lângă coperţile ei nu mai e atât de dureroasă".
Absenta fizică a lui Buzura de lângă cărtile sale nu le va diminua frumusetea si profunzimea. Dar nouă, multora dintre admiratorii săi, el ne va lipsi.
Drum bun, Augustin Buzura!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
