O mamă a patru copii din județul Galați și-a găsit sfârșitul sub loviturile de cuțit ale soțului, după trei decenii de teroare pe care autoritățile locale nu le-au băgat în seamă sub motivul că nu s-a făcut nicio plângere. Cornelia a refuzat să ceară ordin de protecție de teama „rușinii” față de sat și de fetele sale studente. Psihologul Bogdan Cotigă explică la DC News de ce rușinea socială paralizează instinctul de conservare și de ce iluzia că un partener violent se va schimba sfârșește adesea la cimitir.
Câteodată profesia asta de jurnalist te arde pe dinăuntru. Deschizi o alertă de la polițiști, un comunicat de presă, citești câteva rânduri și simți cum ți se pune un nod uriaș în gât, urmat de o furie mare. Ne-am învățat, noi jurnaliștii, să ne punem o armură rece, să privim tragediile ca pe niște evenimente de flux. Dar când am citit povestea Corneliei, femeia de 44 de ani din comuna gălățeană Smulți, armura mea s-a făcut țăndări.
Nu pot și refuz să scriu despre cazul acesta ca despre o știre de breaking news. Pentru că acolo zace ceva cumplit: Cornelia nu a fost ucisă într-o secundă de rătăcire. A fost omorâtă lent, cu încetinitorul, în văzul întregii comunități, vreme de aproape trei decenii. Trei decenii de pumni, de umilințe, de ochi vineți și de frică paralizantă. Iar sâmbătă, călăul din propria casă a înfipt cuțitul și a pus capăt chinului.
Toată lumea a știut. A știut mama ei, a știut primăria, a știut poliția, au știut vecinii. Și totuși, când viața acestei femei s-a scurs pe podea, toți funcționarii s-au grăbit să ridice din umeri și să arunce aceeași scuză lașă, infectă, pe care eu o aud de zeci de ani în România: „N-a vrut să depună plângere”. Cornelia este a 31-a femeie ucisă de partener doar de la începutul acestui an. O statistică a rușinii naționale! În urma ei rămân patru copii, doi dintre ei de doar 10 și 12 ani, condamnați la o viață fără mamă și cu stigmatul unui tată criminal.
Citesc declarațiile celor de la fața locului și refuz să înțeleg cum pot dormi noaptea oamenii din comuna aceea. Nu vorbim despre niște certuri de familie că cine spală vasele, cine duce gunoiul și cine face temele cu copiii azi. Acolo era o barbarie continuă. Mama Corneliei a văzut cu ochii ei și a descris o scenă de coșmar: „A tăiat-o aici, i-a tăiat urechea, sugrumată, ochi stricați”. Femeia a alergat la primărie, a cerut ajutor.
Fosta reprezentantă a DGASPC eu cred că se spală pe mâini pentru că am auzit-o că spunea la un jurnal de știri că „mama dânsei a venit pe aici pe la primărie și spunea că Cornelia este agresată de soț. I-am explicat că există posibilitatea să facă reclamații, însă ea chiar a refuzat. Nu numai că a refuzat, dar l-a și apărat”.
Ca un simplu cetățean al acestei țări care se vrea a fi civilizată, mă întreb și vă întreb: cum poți tu, asistent social plătit să protejezi viața unor oameni vulnerabili, să ceri unei femei terorizate, mutilate fizic și captive psihologic, să ia pixul și să semneze o hârtie? Oare chiar atât de îngust la „minte” este statul încât nu pricepe că o victimă care își apără călăul este în faza terminală a terorii psihologice?
Iar primarul de acolo vorbește de parcă ar povesti despre vremea de afară: „Se mai certau, el era și un pic cam violent. Au venit surorile acum vreo doi ani la primărie și a făcut o reclamație că a fost bătută”.
„Un pic cam violent”. Auziți formulare la un edil! Un bărbat care taie urechea soției sale este catalogat drept „un pic cam violent”. Iar satul știa prea bine cine este agresorul, după cum spun chiar localnicii: „A mai fost bătută o dată tot așa rău. El e bătăuș, taică-su e pușcăriaș. Că a violat-o pe soacră-sa”. Toți au știut, toți au comentat la gard, toți au așteptat dricul.
Monstrul numit „gura lumii”
Cea mai cruntă mărturie din tot acest coșmar rămâne vorba spusă de Cornelia mamei sale: „A zis că are fetele studente, îmi fac fetele de rușine”. Gândiți-vă o secundă la asta. O femeie stă cu fața umflată, cu carnea sfâșiată, și se gândește că dacă sună la 112 își face copilele de rușine la facultate! Ce boală colectivă macină societatea asta, încât ochiul vânăt a ajuns să fie mai acceptabil decât un divorț sau o vizită la poliție?
Am vrut să înțeleg acest mecanism toxic, această otravă care distruge destine, așa că am stat de vorbă cu psihologul Bogdan Cotigă și l-am întrebat cum ajunge rușinea asta socială și teama de a afecta imaginea copiilor să cântărească mai mult decât propria siguranță?
„Sunt mai multe componente. Este o componentă socială foarte bine implementată, mai ales în mediile mai defavorizate, mediile cu educație precară, unde sunt, de exemplu, în mediul rural. Acolo rușinea, ca și condiționalitate, este foarte prezentă. Ea are și o origine religioasă, știm foarte bine. Pornește de la rușinea pe care trebuie să o avem față de ceilalți, față de părinți. Este un construct comportamental vechi de foarte multe mii de ani și este evident perpetuat pentru că sunt variante de a liniști un copil, de a-l face să fie obedient la solicitările părinților, să fie mai cuminte. Și atunci este condiționat cu această rușine. Este rușine să te vadă cineva că face asta și asta.
Evident că acest concept nu s-a putut limita în educație doar la a liniști un copil sau a-l face să fie mai viabil social. El s-a extins și a cuprins inclusiv viața adultă. Sunt o mulțime de lucruri care sunt interzise pe baza acestei rușini sociale, populare, de la anumite vestimentații până la anumite comportamente. De exemplu, ca să fiu mai concret, este rușinos pentru o femeie să aibă mai mulți parteneri sexuali într-o zonă rurală, și nu este rușinos pentru un bărbat să aibă același lucru, mai multe partenere. Deci acestea sunt lucruri care implică tot rușinea, implică tot această condiționalitate socială. Și da, într-adevăr, odată ce ți-este implementată chestiunea asta prin educație de mic, ajungem poate în anumite situații incredibile, ca cea pe care mi-ați descris-o mai devreme”, ne-a spus Bogdan Cotigă.
Ascultam explicațiile psihologului și mă gândeam la fetele Corneliei. Fetele acelea pentru care mama lor a acceptat să moară în tăcere. În loc să vadă o mamă salvată, care își ia copiii și pleacă demnă, au fost silite să vadă o mamă sacrificată.
Toleranța hrănește pumnul agresorului
Cornelia a sperat, ca atâtea alte femei, că timpul va aduce liniște. Că poate că odată ce cresc copiii, fiara din casă se va domoli. Din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai mare minciună pe care și-o spun victimele: speranța că un om violent se va schimba de la sine. Nu se schimbă niciodată! Fiecare palmă iertată este o invitație la următoarea bătaie, fiecare ochi vânăt trecut cu vederea pregătește lovitura de cuțit.
L-am rugat pe psihologul Bogdan Cotigă să ne explice și acest lucru: de ce e atât de greu să rupi lanțul acesta al suferinței. Cum se formează atașamentul față de agresori și de ce e atât de greu să ieși dintr-o astfel de relație?
„Răspunsul este extrem de complex pentru că are foarte multe cauze. Aici sunt multe lucruri implicate, nu e doar un singur aspect. În primul rând, faptul că o persoană este educată să fie fidelă într-o relație, și asta e un lucru pe care îl fac părinții ori prin exemplu personal, ori prin ceea ce comunică copilului de-a lungul copilăriei lui. Acesta este un aspect, o parte educațională care îl face să rămână într-o relație, să rămână stabil pentru că părinții lui au spus să facă asta, pentru că părinții lui au arătat că așa trebuie și asta este singura variantă pentru o familie.
În al doilea rând, faptul că oamenii consideră că cel mai apropiat de lângă ei se poate schimba este evident o naivitate, dar este un lucru care hrănește foarte multe relații în toată lumea, nu doar în România. Adică ideea că dacă sunt suficient de răbdător sau sunt suficient de tolerant sau sunt suficient de cicălitor, pe de altă parte, celălalt se va schimba. În realitate, oamenii se schimbă doar în condițiile în care ei își doresc lucrul ăsta. Toate celelalte schimbări sunt, în general, de fațadă. Și sunt doar parte din naivitatea noastră ca oameni și din dorința noastră de a fi bine. Dar nu are nicio legătură cu realitatea. Este doar speranța care ne face pe noi să mai așteptăm încă un an într-o relație defectuoasă.
Evident că are legătură cu atașamentul și felul în care s-a creat atașamentul în familiile de origine. Și felul în care noi am văzut în familiile de origine relația între mama și tata. Și, de obicei, repetăm ceea ce vedem acolo. Adică dacă mama a stat alături de tată, indiferent dacă era într-o situație de conflict permanent, bătaie, consum de alcool și așa mai departe, atunci probabil că și noi în noua noastră familie vom proceda la fel. Ori vom face ca mama, ori vom face ca tata, în funcție de ceea ce ni s-a părut mai apropiat la momentul copilăriei”, spune psihologul.
Cât adevăr amar este aici! Ne educăm fetele să fie obediente, să rabde, să țină casa legată cu orice preț. Iar băieților le tolerăm accesele de furie pentru că „așa sunt bărbații”. Iar rezultatul acestei educații putrede este că mii de femei văd în violență o normalitate absurdă, o cruce pe care trebuie să o care până la groapă.
Singurătatea din fața morții: Nimeni nu vine să te salveze dacă nu te trezești singură
La finalul discuției cu psihologul Cotigă, am vrut să aflu dacă exista vreo șansă ca această femeie să fie salvată de cei din jur.
„Eu nu cred că pe o persoană așa cum mi-ați descris-o, de exemplu, pe doamna aceasta, o poate ajuta vreun prieten sau vreo rudă. În primul rând, pentru că oamenii care suportă astfel de rele tratamente sunt produsul educațional al unor părinți care susțin în mare parte astfel de lucruri. Ori le-au practicat chiar ei, ori le-au transmis ca fiind lucruri dezirabile. Adică acolo nu cred că are de unde să-și găsească sprijinul. Pentru că dacă o mamă într-o familie a suportat anumite violențe din partea tatălui, probabil că va transmite fiicei același lucru.
Iar prietenii sunt un pic cam departe din punct de vedere emoțional ca să poată face cu adevărat schimbări. Eu nu spun că lucrul ăsta este imposibil și că nu există nicio situație în care cineva a putut să producă o schimbare de comportament cu ajutorul prietenilor și rudelor. Cu siguranță există.
Însă, schimbarea asta vine din interiorul persoanei respective, dacă realizează niște lucruri, dacă conștient își dă seama la ce riscuri se expune pe ea și pe copiii ei și această chestiune se face pur rațional. Pentru că afectiv, odată ce stai ani și ani de zile într-o relație de tipul ăsta, înseamnă că afectiv accepți acest lucru. Pentru tine, afectiv, această relație violentă este o normalitate. Și atunci numai zona rațională, zona specifică a adulților ar trebui să intervină și ar putea să te salveze. Nu cred că rudele, nu cred că prietenii. Pentru că, de obicei, fiecare om care trece prin acest lucru este înconjurat de oameni care de obicei au păreri similare. Și atunci e mai greu să se întâmple lucrul ăsta”, conchide Bogdan Cotigă.
Ce ne spune psihologul ar trebui citit și recitit de zece ori de fiecare femeie care trăiește sub teroare. Nimeni nu va veni să vă spargă ușa și să vă scoată din iad dacă voi continuați să acceptați abuzul ca pe o normalitate. Vecinii vor privi pe la perdele, primarul va da din umeri, iar asistența socială va cere hârtii.
Dar dincolo de luciditatea psihologică, eu, ca om de rând, nu pot absolv statul de vină. Este inacceptabil ca într-o țară europeană din anul 2026, o instituție să știe că o mamă este ciopârțită în propria casă și să aștepte o plângere penală pentru a interveni! Legea trebuie schimbată și aplicată radical: când există urme vizibile de măcel, agresorul trebuie încătușat pe loc, din oficiu, fără să mai ceri acordul unei femei îngrozite de moarte și de faptul că-și face copiii de rușine.
Bărbatul riscă acum 25 de ani de închisoare. Prea puțin și mult prea târziu. Celula lui nu încălzește patul celor patru copii care vor adormi de acum în lacrimi, după mama lor. Iar Cornelia rămâne doar o cruce proaspătă într-un cimitir din Galați, ucisă de soț, dar îngropată de lașitatea și pasivitatea unui sistem întreg!!!