Scenă adevărată cu un profesor din România. Pare desprinsă dintr-o carte: Întâmplarea din aeroport te lasă cu ochii în lacrimi
Doru Costea, fondatorul Centrului pentru Jurnalism de Investigație din România și avocat, a venit cu o evocare despre profesorul său de geografie, o evocare care te lasă cu ochii în lacrimi.
„Școala, intre domnul Vucea si domnul Trandafir. Am învățat din clasa I-a până în clasa a XII-a la liceul din Ciacova, orășel medieval bântuit de istoria comună a cel puțin cinci etnii.
Liceul, vechi de 200 de ani, bătea de departe licee de prestigiu din țară, nu numai prin dotări (sală de sport, profesională, uriașă, sală de concerte cu 400 de locuri, unde Opera din Timișoara venea în stagiune, in fiecare sâmbătă seara, laboratoare dedicate, de fizică, chimie, biologie, limbi străine-cabinet fonic) pe scurt un liceu model la care delegațiile de la Moscova (da, Moscova, pe atunci) erau aduse de la Bucuresti de către cei de la Ministerul.învățămantului. Dar aveam, esențial, dascăli cu vocație.
Azi am să vă spun o poveste despre profesorul nostru de geografie, domnul Stoica. Scund, îndesat, cu ochelari cu dioptrii uriașe, era de o exigență formidabilă, egalată doar de bunătatea lui. Și dragostea pentru noi. Aveam un cabinet de geografie cu sală de proiectie, și, in fiecare săptămână, vedeam documentare despre ținuturi îndepărtate. Ne plimbam cu imaginația prin deșertul Atacama (despre care știu și acum ca e cel mai uscat loc de pe Pământ) , urmăriți de vocea lui caldă, întreruptă doar de câte-o beșteleală, la năzbâtiile noastre, ale băieților, așezati strategic in fundul clasei: alo acolo la "fundeni" se aude? , apostrofa el cu umor, fojgăielile noastre.
Au trecut anii, (toți cei 36 de elevi au absolvit facultăți de prestigiu, repet 36 din 36) , apoi ne-am răspândit în toată lumea, mare parte in Germania, unii la institute de cercetare, altii la centre universitare din țară.A rămas un bătrân pensionar singur, ( fiul său emigrase in Canada) dar iubit de toate generațiile de elevi. Eram copiii lui.
În ultimii ani, când pleca să-și vadă băiatul, venea la mine la Izvorani, pentru ca a doua zi să ia avionul spre Canada. Avea peste 80 de ani. Îl duceam la aeroport, îl luau in scaun cu rotile... Ne înțelegeam asupra datei și orei la care urma să se întoarcă din Canada, ca să-l pot aștepta la aeroport, să-l iau la Izvorani, unde il tineam mai multe zile.
Și-acum povestea: avionul de Londra, care il aducea după escală, urma să aterizeze către miezul nopții, la Otopeni. M-am înființat acolo, am privit cu rabdare călătorii, în asteptarea scaunului cu rotile care să-l aducă pe bătrânul nostru profesor. N-a apărut. M-am uitat la celelalte curse de Londra, următoarea era la 3.30 dimineața. Am plecat spre casă și, credincios promisiunii făcute, am revenit la 3 la aeroport. După ce s-au scurs, din nou, valurile de călatori, s-a făcut liniste, aeroportul era pustiu. Ceva mă ținea totuși in așteptare. Și aud deodată, dincolo de geamurile fumurii, un tânăr întrebând neîncrezător: credeți că vă așteaptă? La care o voce veselă, sigură, atât de cunoscută mie din sala de clasă, îi răspunde cu un soi de certitudine mustrătoare: mă așteaptă sigur, PENTRU C-A FOST ELEVUL MEU! Când s-au deschis porțile rulante, și m-a văzut in capul culoarului, s-a întors triumfător către tânărul care il ducea in scaunul cu rotile: ți-am spus eu că mă asteaptă? A fost elevul meu! Azi trecut în lumea umbrelor, încă îmi răsună în urechi, mulțumirea si lipsa de ezitare din vocea celui care și a văzut confirmată vocația de dascăl, in noaptea aceea friguroasă de ianuarie, pe aeroportul din Otopeni: pentru că a fost elevul meu...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
