Dana Safta a avut un moment-limită în 2020. A devenit din medic pacient. A luptat cu boala oncologică.
„Mi s-a întâmplat în 2020, când, cu ocazia unor investigații pe care le făceam o dată pe an – apropo de analize de sânge – asistenta care mi-a recoltat a spus: „Ce vă luați așa de puține? Întotdeauna vă luați numai câțiva parametri. Ia să vă iau eu mai multe analize!”. Și m-am trezit cu un marker tumoral mare, incredibil, era la o valoare alarmantă. M-am înspăimântat, firește, că am intrat imediat în starea pacientului care trebuie să facă repede tot și să afle ce are. Și am făcut repede tot, să încerc să aflu ce am, aici acasă, cu toți imagiștii noștri și cu toate procedurile și cu toată gândirea medicală.
Din păcate, nu pot să le reproșez nimic, dar n-au văzut. Am plecat în Germania, la Freiburg, la un spital mare universitar, și acolo, o comisie medicală – reuniți, gândiri și nu știu ce – rezoluția a fost aceeași: „Nu-ți mai testa markerul ăsta, lasă-l, vedem unde se duce”. El se dusese astronomic, era singura modificare, în rest nu se vedea nimic. Și mi-au zis: „Vino peste trei luni de zile, închide totul într-un sertar și fii liniștită”. Imposibil să fii liniștită! Pentru că niciodată nu am spus unui pacient: „Nu contează că ai o analiză atât de mult modificată, stai liniștit”. Trebuie să aflăm de ce este așa. Și a fost așa, un moment de inspirație al bărbatului meu, care s-a orientat spre un spital din Elveția, de la Zürich, și acolo am dat telefon la o clinică de oncologie. Am căutat un anume nume care era pe site-ul Universității. Pleca în ziua aia în vacanță, dar în două săptămâni, când a revenit, m-a primit înainte de ziua desemnată consultațiilor și am avut noroc că am întâlnit o persoană cu empatie. Culmea, de origine română! Se născuse la Timișoara, făcuse școala, inclusiv liceul, în România, facultatea după aceea la Heidelberg și a rămas în Germania. Un geniu al medicinei de origine română – deci părinții în România – un an mai mare decât fiul meu, cu un an și o zi, și care era profesor”, a zis medicul în podcastul Avangarda cu Ionuț Vulpescu.
Tumora avea suport genetic
„A empatizat cu stresul meu și a spus: „Să stai să aștepți trei luni de zile?”. Eu eram într-un stres îngrozitor, ăla a fost momentul-limită al existenței mele, mai ales că n-aveam nimic altceva (simptome). S-a orientat imediat spre intervenția laparoscopică, care a avut loc într-o săptămână, bref, în două săptămâni eram pe masa de operație. O operație deschisă, de opt ore jumătate, în care cel puțin când m-am trezit am primit asigurarea că macroscopic sunt redusă tumoral. A fost momentul cel mai greu al vieții mele și a urmat ceea ce, probabil, periodic tot o să mai urmez. Cum spun eu, trec prin purgatoriu din când în când. Doar trec. Și sunt tratamentele astea oncologice, chimio, imunoterapie etc., dar care mă mențin, după cum vedeți, în această stare.
Ce a trebuit să elimin... că asta a fost până la urmă, într-un fel, condiția sau limita pe care mi-am impus-o: neștiind să-mi fac meseria decât cu implicare, cu foarte mult suflet, consumul era mare. Tumora mea are suport genetic. N-am știut lucrul acesta pentru că părinții mei au murit de moarte bună, la vârste înaintate, și nu cunoșteam arborele genealogic, nu știam exact ce s-a întâmplat cu rudele mamei mele în special, fiind departe de România. Și fiind o tumoră cu determinare genetică, am zis: ceva a stricat acel echilibru. Dormeau celulele astea și asta nu putea să fie decât stresul. Pentru că altceva n-aveam, n-aveam niciun viciu. Eu, în afară de muncă... Iar stresul este o condiție, din păcate, a declanșării bolii oncologice când este genetică”, a zis medicul.
VEZI ȘI: Te iei după ChatGPT când vrei să-ți afli diagnosticul? Atenție! Urmările pot fi fatale