Anunțul morții sale a fost făcut de criticul de artă Pavel Șușară. El i-a adus un omagiu emoționant, evidențiind importanța și originalitatea operei artistei.
Referință a sculpturii și a picturii românești din ultimile șase decenii
"În această noapte ne-a mai părăsit unul dintre ultimii supraviețuitori ai celui de-al treilea clasicism al artei românești, dacă putem spune așa cu referire la generația 60, ilustrată de nume copleșitoare ale culturii române: Silvia Radu.
Prezență de referință a sculpturii și a picturii noastre din ultimile șase decenii, Silvia Radu i-a supraviețuit ani buni celebrului său soț Vasile Gorduz, și a reconfirmat, dar a și consolidat, în climatul nostru artistic, destul de contorsionat și de agitat, tot ceea ce reprezintă, în esență, osatura inconfundabilă a creatorului: vocație, nu o simplă opțiune, așa cum se întâmplă din ce in ce mai des, școală solidă, deschidere culturală amplă, memorie și continuitate, alaturi de rupturile fertile și de multiple disponibilități pentru cercetarea formei și pentru experimentele de limbaj, toate subsumate, însă, unei profunde înțelegeri spirituale a lumii în care trăim, dar și a miracolului continuu de a fi și a marilor indeterminări cosmice. Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească în pace și în lumina Lui veșnică și fără umbre!
P. S. Mai jos este un text mai vechi pe care i l-am dedicat marii noastre artiste, a cărei operă unică și-a luat acum destinul în propriile-i mâini:
"De mai multă vreme, dar lucrurile abia acum s-au manifestat suficient de pregnant pentru a fi remarcate, Silvia Radu a început o bătălie, s-ar putea spune acea bătălia pe viaţă şi pe moarte care a însoţit permanent marea noastră sculptură încă de la naşterea sa, cu imperativul figurativismului explicit, cu epica reprezentării dacă îi putem spune aşa, pe care se sprijină tradițional limbajul sculpturii.
Iar cînd invocăm limbajul sculpturii, în mod evident referirea se face la statuarul occidental, în mod particular la cel din perimetrul catolic, a cărui ascendenţă în spaţiul clasicităţii greco-latine constituie o evidenţă care nu mai are nevoie de nici o demonstraţie. Dacă Dimitrie Paciurea, unul dintre primii sculptori români care a resimţit imposibilitatea coabitării unei arte realiste, de multe ori documentare, aşa cum se regăseşte sculptura în spaţiul său originar, cu aspiraţia spirituală şi cu vocaţia transcendenţei din doctrina creştinismului oriental, rezolvă acestă problemă, aparent insurmontabilă, prin preluarea în tridimensional a bidimensionalului icoanei sau prin fuga în gigantism şi în alegorie, dacă Brâncuşi face pasul mai departe și se adînceşte în arhaic sau se înalţă pînă simte tactil lumina glacială şi eternă a formei pure, Silvia Radu, mînată fatal de aceeaşi nelinişte, găseşte o a treia cale.
Ea nu este interesată nici de epica lui Paciurea, de simbolismul său narativ şi puţin livresc, după cum nu are în vedere nici deposedarea de materie şi dobîndirea stării de levitaţie pe care Brâncuşi le-a experimentat cu atîta strălucire. Lupta ei cu lumea denotativă, cu redundanţele materiei şi cu inconvenientul gravitaţiei se duce, de fapt, pe două fronturi: din punctul de vedere al cadrului fizic şi moral, aceasta se desfăşoară în spaţiul eclezial – a se vedea abundenţa iconografiei sacre, de la îngeri şi pînă la formele asimilabile, în repertoriul său de imagini -, iar, din punctul de vedere al viziunii formale şi al codificării stilistice, interesul ei merge către modelele inocente ale copilăriei, ale începuturilor de civilizaţie şi, în general, ale marilor momente fondatoare.
Există, în aceste forme, la nivelul unor reprezentări ezitante, fără expresie particularizată şi fără nici o finalitate proprie, semnele evidente ale unei mari devoţiuni faţă de modelul originar. Silvia Radu reuşeşte astfel să identifice un spaţiu expresiv în măsură să transmită atît o vibraţie afectivă profundă şi ingenuă, cît şi să inducă sentimentul că respiraţia blîndă a transcendenţei este consubstanţială formei şi inseparabilă de existenţa ei imanentă"
Această performanţă rară este obținută...
"Iar această performanţă rară este obţinută fără a sacrifica, prin abuz de materie sau prin fugă excesivă, miracolul incarnării, dar şi fără a cădea în iluzia că forţa plăsmuirii şi a fabulaţiei poate mîntui lumea de pleonasmele substanţei.
Artista şi-a găsit un orizont optim de contemplaţie şi de manifestare în acele momente în care nevoia de exprimare şi de mărturisire este apanajaul exclusiv al conştiinţelor pure, fie că acestea se regăsesc în lumea copilăriei individuale sau în aceea a umanităţii care n-a ajuns încă la gîndirea abstractă şi la expresia noţională.
În acest fel, criza profundă pe care tridimensionalul o trăieşte permenent în spaţiul cultural răsăritean si-a găsit o nouă rezolvare. Nevoia irepresibilă de a crea forme spaţiale, de a transmite mesaje prin discursuri care implică o anumită organizare a materiei, se poate, pînă la urmă, împăca în mod firesc cu interdicţia de a crea chipuri cioplite. Şi asta nu prin subterfugii multiple sau prin manipularea abilă a diferitelor sofisme de limbaj, ci prin deposedarea chipului de aroganţa propriei identităţi şi de pretenţia intrinsecă a substanţei de a se comunica doar pe sine însăşi".
Silvia Radu a găsit în viziunea populară şi în devoţiunea simplă resursa cea mai eficientă a concilierii
"Dincolo de fabulaţie şi de interjecţie, soluţii deja experimentate la nivel maximal, Silvia Radu a găsit în viziunea populară şi în devoţiunea simplă resursa cea mai eficientă a concilierii. Fără a renunţa la figurativ, dar şi fără a cădea în ego-ul sonor şi arogant al acestuia, artista s-a întors către expresivitatea crudă, adică necoaptă, şi, nu de puţine ori, sălbatică, a icoanei populare, fie ea pe lemn sau pe sticlă. Dacă unii dintre îngerii săi expresionişti descind evident din reprezentările fruste ale unei lumi pentru care ordinea vizuală nu este o practică, ci doar componenta strictă a unei irepresibile nevoi interioare, Sf.Gheorghe pare a coborî direct din tiparul fragil şi ingenuu al unei icoane pe sticlă de Nicula.
Prin această stilistică ambiguă, în care frăgezimile materiei coabitează perfect cu vibraţia spirituală şi cu o pietate pură, nesistematizată încă prin subtilități teologice, în care chipul este doar mărturia înaltă a creaţiei şi nicidecum semnul de vanitate al creaturii, Silvia Radu realizează una dintre cele mai interesante şi mai profunde experienţe ale statuarului românesc. Iar Sf. Gheorghe rămîne, cel puţin pînă în acest moment, expresia maximă a celei de-a treia concilieri, după momentul Paciurea şi Brâncuşi, a formei clasico-renascentiste, antropocentrice şi eroizante, cu spiritul contemplativ şi introvertit, nonfigurativ şi nondiscursiv, al unui Orient generic, dar şi bizantin, în particular", a scris pe o rețea socială, criticul de artă Pavel Șușară.
Video