În fond, luate individual, toate cazurile aveau o justificare afectivă. Dacă îi analizai cu atenție pe cei care „băgau" sau „scoteau" bani din fotbal, mereu găseai o explicație, cum că ei au fost buni odată pentru cineva și cum fără ei poate n-ar fi apărut te miri care nume și că până la urmă, la fel ca în viață și politică, fiecare e prieten sau rudă cu cineva și fiecare a făcut cel puțin un bine cândva, cuiva care la rândul lui a făcut alt bine.
În celălalt registru sufletesc, adolescența și inima mi-au fost umplute mereu de minunatele povești care se spuneau în jurul mesei lui Ovidiu Ioanițoaia, la „Procesul etapei" și mai apoi la „Recursul etapei" dar și la emisiunile maestrului său, regretatul Adrian Păunescu (Meciul meciurilor), cel care, în 1999, a realizat imposibilul și l-a convins pe Hagi să revină la Națională pentru a învinge Ungaria.
Pe atunci, la emisiunile celor doi se perindau adevărați consilieri sufletiști ai fotbalului de calitate, trăit și nu (doar ) vorbit, precum Dobrin, Cornel Dinu, Halagian, Costică Ștefănescu, Deselnicu, Fănuș Neagu și câți și mai câți, căci mi-ar trebui un întreg caiet virtual, în care să conchid precum poetul Nicolae Prelipceanu, dar adaptat la fotbal: „pe toți aceștia, pomenește-i tu microbistule, dacă mai exiști".
[citeste si]
Cu ce ne confruntăm astăzi? Fără a vrea să intru în prea multe detalii, vedem cu toții că la conducerea FRF se află un fel de gașcă tehnocrată, în frunte cu un fel de „Cioloș" al fotbalului românesc pe numele lui Răzvan Burleanu. N-ar fi asta o problemă, dacă acest „țâcă" ajuns la 29 de ani șeful FRF, remarcat la acea vreme prin citate din Monica Macovei și ales în condiții dubioase, fiind nevoie de condamnarea lui Gică Popoescu, pentru a i se face lui loc, s-ar fi priceput la fotbal. Dar ce vedem este, vorba lui Zorba Grecu, - „a beautiful disaster", în care junele cu fizionomie de licean, pasionat de socoteli pe spatele jucătorilor (vezi tricourile cu adunări, scăderi și înmulțiri) nu doar ne pune nervii iubitorilor de fotbal la încercare, ci îi umilește prin sfidare. Degeaba au început să meargă la meciuri tot mai multe mame cu copii, pentru că nu au ce vedea, România nu mai înscrie demult.
Oare al câtelea „stat în stat" este și această Federație Română de Fotbal, în care odată cineva ajuns, nu mai poate fi tras la răspundere pentru performanțe, așa cum ar trebui să se întâmple firesc acolo unde este vorba de „statul de funcții" și sentimentele unei întregi națiuni? N-am fi zis nimic dacă n-am fi avut chiar lângă noi alternativa, adică exemplu profetic al unui Gică Hagi, căruia nu i-am dat nici măcar dreptul să greșească (pentru că asta nu este permis geniilor!). Fostul decar își vede de treabă și ne arată (dar nouă nu ne pasă) că prin răbdare și cu o bună strategie, cu pasiune și cu multă, multă muncă, se poate construi și în România. Dar noi nu ieșim în stradă pentru astfel de oameni decât atunci când ne produc emoții violente de bucurie și când ne scot pentru o seară din lâncezeală. Când ei se manifestă altfel, în liniște, agonisind grăunte cu grăunte pentru a pune la muntele succesului, trecem orbi pe lângă ei și ne bucurăm doar în sinea noastră, fără să mișcăm un deget, fără să-i propunem sau să-i vorbim cu voce tare de bine.
Cei mai mulți tăcem și așteptăm ca alții să ne facă treaba, nu ne băgăm și o criticăm pe Halep că este pe doi sau pe trei și nu pe unu, ca apoi să conchidem că „nu avem mentalitate". Dar măcar acum vedem singuri că „nemții" care cerem să vină să ne conducă, nu sunt mai breji, ba din contră.
Oare câte Golgote mai are de urcat Gică Hagi ca să-l vedem?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
