Dar nicio tentativă de omor și niciun omor domestic nu debutează, de obicei, din prima cu intenția de a ucide. Majoritatea infracțiunilor de violență domestică încep înainte, cu palme, pumni, lovituri cu picioarele, care pe măsură ce conflictul escaladează și timpul trece ajung să fie orientate spre loviri mai intense, cu corpuri dure sau asupra unor zone vitale ale corpului și produc decesul. Deci, în teorie, dacă am putea opri prima palmă sau primul pumn dintr-o familie, am reuși să scădem drastic numărul de loviri cauzatoare de moarte sau omoruri domestice.
Există, firește, și situația omorurilor și a tentativelor de omor care sunt de la bun început pornite ca atare, cu scopul de a suprima viața victimei, fără să fi trecut prin etapa lovirilor sau vătămărilor corporale. Pentru acestea, oricât de gravă ar fi pedeapsa prevăzută de lege, probabil făptuitorul ar acționa la fel. Nu frica de pedeapsă este ceea ce l-ar putea opri, iar acest lucru rezultă din numărul de omoruri săvârșite la nivel național în ciuda sancțiunilor penale dure (în cazul nostru, omorul calificat se pedepsește cu închisoare de la 15-25 ani sau cu detențiune pe viață).
Dar pentru celelalte omoruri și tentative de omor, pentru cele care ajung să capete această încadrare din cauza escaladării unei infracțiuni mai puțin grave, cum ar fi de lovire, poate pentru aceasta o schimbare a politicii penale ar ajuta. Ori în România majoritatea infracțiunilor domestice nu sunt episoade izolate, ci violențe frecvente în cadrul aceleiași familii, întinse pe o durată mai mare de timp și care se tot agravează.
Acțiunea penală se pune în mișcare doar la plângerea persoanei vătămate
În cazul lovirilor (în general, violențele care necesită pentru vindecare mai puțin de 90 de zile de îngrijiri medicale și care nu au pus în primejdie viața victimei), legea este blândă. Lăsând la o parte pedeapsă (închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, în formă tip, și 6 luni-5 ani sau amendă, pentru agravantă – având maximul special agravat cu ¼ dacă sunt săvârșite asupra membrilor familiei), principala problemă este că acțiunea penală se pune în mișcare doar la plângerea persoanei vătămate. În traducere liberă, procurorii nu îl pot transforma în inculpat pe făptuitor, deci nu îl pot trimite în judecată (sau aresta preventiv), dacă persoana vătămată nu face plângere împotriva lui! Iar retragerea plângerii, odată făcută, închide dosarul penal în orice moment s-ar afla el. Așadar, dacă victima își retrage plângerea, făptuitorul scapă fără cazier și fără nimic.
Se zice că cel mai greu este să dai (sau să iei) prima palmă. Apoi urmează a doua, a treia, probabil un pumn, doi, un picior și tot așa. Violența domestică degenerează adeseori dacă este tolerată. Iar victimele cel mai tare se tem să facă plângere pentru că știu că dacă vor face, făptuitorul va afla, se va enerva și probabil va urma o nouă agresiune. Și cum esența "violențelor domestice" este faptul că faci parte din aceeași familie cu agresorul (deci împarți aceeași locuință cu el), e greu să mergi la poliție să faci plângere, urmând ca seara să dai ochii cu el sub același acoperiș.
Dincolo de aspectul emoțional (de multe ori victimele își iartă agresorii pentru că formează o familie, au copii de crescut, speră că nu vor mai repeta agresiunea etc), cel mai adesea victima este împiedicată să facă plângere la poliție de propria frică. Iar în cazul persoanelor care sunt agresate în mod frecvent de un membru al familiei, frica s-a transformat de mult în teroare.
Nou risc pentru a demara procesul penal
Ori legiuitorul nu ia în calcul aceasta frică. Lasă presiunea tot pe umerii victimei, obligând-o să își asume un nou risc pentru a demara procesul penal. Soluția legislativă ar fi simplă: abrogarea alineatului 3 al art. 193 din Codul Penal. Adică acțiunea penală să se poată pune în mișcare din oficiu, chiar dacă persoana vătămată nu face plângere. Eventual, se poate introduce un alineat care să prevadă că "împăcarea părților înlătura răspunderea penală", alineat care să permită victimelor să dea "a doua șansă" agresorilor dacă apreciază că merită.
Dar punerea în mișcare a acțiunii penale trebuie să se facă independent de plângerea persoanei vătămate. Dacă poliția sau parchetul află de săvârșirea infracțiunii pe orice căi (de exemplu de la vecini), făptuitorul să poată fi urmărit penal, transformat în inculpat și poate chiar trimis în judecată, chiar dacă persoana vătămată nu face deloc plângere.
Acest lucru ar conduce la urmărirea penală din timp a unor făptuitori care devin agresivi, încă de la momentul când faptele lor sunt în stadiul incipient, de simplă lovire, înainte de a degenera spre infracțiuni mai grave. Totodată, punerea sub acuzare a celor care sunt încă recuperabili i-ar putea responsabiliza sau speria, astfel încât pe viitor să nu mai repete agresiunea. Mai bine un cazier pentru lovire, din timp, decât mai târziu unul pentru loviri cauzatoare de moarte sau omor.
Să nu uităm că infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte este tocmai o lovire care are un rezultat mai grav decât cel dorit. Spre exemplu, când atacatorul lovește cu pumnul victima iar aceasta, în cădere, se lovește la cap de un corp dur și decedează, deși atacatorul nu asta a urmărit. Ar mai fi existat decesul dacă nu exista acel pumn inițial?!
Cât despre limitele de pedeapsă, după cum spunea și CCR, ele reflectă politica penală a legiuitorului, adică modul în care legiuitorul înțelege să privească anumite infracțiuni ca fiind mai grave sau mai puțin grave. Dar o lovire care precede o lovire cauzatoare de moarte sau o tentativă de omor ar trebui privită cu mai multă îngrijorare și cu mai multă asprime dacă ne dorim scăderea ratei de infracțiuni de violență domestică.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
