Trebuie să ne impunem ca scop fericirea şi succesul, alergând după ele şi luptându-ne cu noi, uitând esenţialul? Poate că mai important e drumul spre atingerea lor, procesul. Poate că e mai sănătos să ne acceptăm problemele şi incertitudinea care e o constantă în existenţa noastră, să acceptăm că unele evenimente nu pot fi controlate, să acceptăm efemeritatea vieţii şi toate suferinţele pe care le aduce cu ea. Poate că e mai bine să acceptăm eşecul, să înţelegem că e necesar şi că face parte din dezvoltarea noastră. Şi să nu mai încercăm să fim optimişti în exces, să ne luptăm cu noi şi să fugim de realitate. E posibil ca secretul fericirii să se afle în detaşarea de toate acestea şi-n acceptarea vulnerabilităţii noastre.
Uneori cu cât încercăm mai mult să facem ceva, cu atât ne îndepărtăm mai tare de scopul nostru.
Cu cât încercăm mai mult să nu suferim, cu atât ne va durea mai rău. Cu cât încercăm mai mult să nu ne îndrăgostim, cu atât iubirea va intra în viaţa noastră. Cu cât încercăm mai mult să nu plângem, lacrimile ne vor acapara fără să avem control. Cu cât încercăm mai mult să fim indiferenţi, cu atât ne va păsa mai mult. Cu cât încercăm să uităm, cu atât mai mult ne vom aminti.
Poate că fericirea nu constă în fuga după cele mai intense şi euforice momente (după ce le-am atins, ne obişnuim cu ele şi nu ne mai provoacă emoţii), ci ea constă în linişte. De câte ori n-am căutat clipe de exaltare care să ne scoată din rutină? Şi o tristeţe nedesluşită s-a strecurat în toată acea voluptate căci ne-am amintit că o vom pierde, că va ajunge la saturaţie şi farmecul ei se va stinge. Astfel, alergarea după emoţii efemere nu va duce la o fericire autentică şi durabilă. E necesar să fim prezenţi şi să acceptăm că totul este trecător, să integrăm acest adevăr în conştiinţa noastră, şi să ne bucurăm de viaţă fără să fugim de realitate.
Dacă nu acceptăm că nesiguranţa va exista mereu şi că într-o anumită măsură este chiar necesară, nu vom putea trăi multe experienţe.
Dacă ne vom închide în noi, purtând măşti, poate că nu vom putea fi răniţi, dar vom rămâne singuri în siguranţa şi răceala care ne învăluie propriile ziduri. Şi asta e tot un fel de rană. A iubi cu adevărat presupune a fi vulnerabil. A-ţi asuma riscul că vei putea cădea. Dar şi că vei trăi.
Dacă doriţi să abordez un anumit subiect, aştept comentariile dvs. pentru a dezbate pe larg subiectul respectiv în următorul articol.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
