„Cine observă felul compunerii Comisiei Europene, a Consiliului European și a Parlamentului European, nivelul de pregătire modest al majorității membrilor și felul de a lucra după calcule mărunte, care amintesc doar vag de principii, se lămurește din prima clipă. Pe bună dreptate, un competent ziarist german (Jochen Bittner, So nicht, Europa! Die drei grossen Fehler der EU, DTV, München, 2010) și-a pus în titlul cărții cvasiapelul: „Așa nu, Europa!”.
Oricât de mult ținem la Uniunea Europeană – de fapt tocmai pentru că ținem – este responsabil să recunoaștem că Europa unită este acum în chestiune, iar de decizia reorganizării ei depinde soarta sa. De aceea, vechea întrebare privind destinul Europei revine cu o nouă acuitate pe agenda reflecțiilor.
În ceea ce mă privește, am dat una dintre abordările sistematice ale Europei în curs de unificare în cartea Filosofia unificării europene (EFES, Cluj-Napoca, 1998, 2003, 2005). Publicat la ceea ce a fost prima Facultate de Studii Europene, pentru înființarea căreia la Cluj-Napoca am obținut sprijinul de la Bruxelles deja în 1994, volumul apăra ideea unificării europene pe baza Tratatului de la Roma (1957). Am argumentat atunci că procesul pus în mișcare după 1993 este mai mult decât integrarea europeană, anume, este vorba de unificarea europeană.
"Europa este confruntată, de asemenea, cu dificultăți profunde ce îi pun în pericol identitatea"
Numai că tocmai acest destin prefigurat în anii nouăzeci nu s-a realizat. De aceea, după aproape douăzeci de ani, am publicat amplul volum The Destiny of Europe (Editura AcademieiRomâne, București, 2012), în care am luat act de ceea ce s-a petrecut între timp. În cadrul unei tentative de a concepe sistematic o alternativă la celebra prognoză sceptică a lui Oswald Spengler, din Declinul Occidentului (1923), am argumentat că „Europa este confruntată, de asemenea, cu dificultăți profunde ce îi pun în pericol identitatea. De exemplu, Europa a înregistrat un declin substanțial al populației ei, încât efectivul de europeni indigeni scade continuu în favoarea imigranților cu diferite formări culturale. Tendința postbelică a europenilor de a emigra spre America și Australia continuă, cu brain drain-ul pe care îl implică. Europa trece printr-o severă împuținare a liderilor, diferiți boși și manageri preluând roluri la diferite nivele, dar fără a fi capabili să exercite leadership-ul în noi condiții istorice. Decizii de majoră importanță ale Europei sunt luate lent și rămân adesea ambigue și nesigure. Pluralismul, în loc să pună în mișcare noi energii, paralizează adesea deciziile și anonimizează răspunderea. În loc să fie instrument al dezvoltării de soluții mai bune, democrația este practicată pe scară mare ca un fel de tehnică de alegere periodică a reprezentanților care, după alegere, ies de sub controlul public. Sărăcia și discrepanțele sociale cresc din nou, chiar dacă la un nivel al dezvoltării diferit de cel din trecut.
Administrațiile sunt adesea concepute ca scopuri în sine
Administrațiile sunt adesea concepute ca scopuri în sine și sunt mai curând refractare la reacțiile cetățenilor. Sistemele juridic, moral și administrativ, ca și alte sisteme, și-au pierdut conștiința originii lor istorice și semnificația stabilirii lor, devenind carcase rigide dificil de reînvigorat. Viitorul este ocupat cu teamă, în vreme ce futurismul negativ, coagulat în jurul maximei, a ocupat multe minți. Procesul deciziei politice este separat de marea majoritate a cetățenilor, care răspund cu apatie politică și civică. Pentru mulți europeni, viața este redusă la muncă și, poate, la consum. Banii sunt percepuți pe scară mare ca semnificație a vieții, în loc să fie un mijloc pentru acțiuni personale și publice. Educația este transformată într-o tehnologie pentru formarea de competențe, fiind privată de la început de viziune. Are loc scăderea nivelului profesional în Europa. Valorile sunt funcționalizate, dacă nu transformate în simplă subiectivitate. Etica muncii și pasiunea pentru creație și-au pierdut intensitatea. Europa s-a angajat pe sine pe calea iluminismului, dar întârzie să-și deschidă spre iluminism propria viziune asupra iluminismului și asupra condițiilor istorice ale emergenței acestuia. Religia este privită cu suspiciune, în vreme ce alienarea, singurătatea și violența se răspândesc. Tehnicile folosite pentru a obține, exercita și perpetua puterea folosite de Mussolini, Hitler și Stalin revin insidios, acoperite de concepții relativiste. Cândva subiect al istoriei mondiale, Europa este astăzi absentă de la adoptarea de decizii geostrategice sau doar unul dintre participanții la discuții. Dinamica altor arii culturale sau culturi a început să o excedeze deja acum câteva decenii”.
În fața Europei sunt mai multe alternative de evoluție
În fața Europei sunt mai multe alternative de evoluție, dar problemele s-au agravat și cer o nouă evaluare, departe nu doar de un scepticism apriori, dar și față de optimismul de serviciu al birocrației formate între timp.
Agenda schimbărilor necesare în Uniunea Europeană este deja încărcată și se încarcă pe zi ce trece. În sinteza pe care am realizat-o în volumul Ordinea viitoare a lumii (Editura Niculescu, București, 2017) am arătat, tot în prefață, că „nu se poate înțelege situația creată după 2010 fără a relua analiza ansamblului, căci aria istoriei universale este. mai mult decât înainte, alta – extinsă la maximum și intensificată. Năzuințele de libertate a exprimării și de democratizare propriu-zisă nu pot fi ignorate durabil. Ordinea dată nu mai face față. Îngustimea de gândire și oportunismele intelectuale doar amână rezolvările. Ordinea viitoare a lumii înseamnă multe lucruri. Bunăoară, după euforia unificării din anii nouăzeci, Europa a intrat în criza exit-ului, care nu se va opri fără reorganizare cuprinzătoare. O reorganizare a economiei luând în seamă nu numai reușitele, ci și consecințele dramatice ale globalizării a început. Resursele naturale își schimbă prețul. Chestiunea legitimării urcă în importanță, iar republicanismul democratic renaște. Discrepanțele sociale devin temă. Diferențele de dezvoltare revin pe agenda internațională. Puteri noi și-au făcut loc la masa deciziilor. Supraputerile, plurale, au intrat în raporturile unei geometrii variabile”. Din toate acestea, se cuvine ca Uniunea Europeană, dar și fiecare țară să tragă concluzii corespunzătoare.
România și-a legat soarta de evoluția Uniunii Europene
Asemenea altor țări, România și-a legat soarta de evoluția Uniunii Europene. Numai că această evoluție are probleme neobișnuite. În Uniunea Europeană și-a făcut loc, pe neașteptate, o political correctness care nu este decât ruta pe care înaintează o birocrație scăpată de sub control și o categorie nouă de activiști politici. În Uniunea Europeană, clara conștiință a relației dintre Bruxelles-Strasbourg și țările membre s-a diluat. Comisia Europeană se amestecă în justiția unor țări din Europa Centrală și Răsăriteană nu pentru a promova justiția, ci pentru a feri anumiți subiecți de drept de rigorile acesteia. Unele țări și-au pus soarta în mâinile decidenților europeni, dar rezultatul a fost trecerea resurselor lor în mâini ce nu au de a face cu ideea europeană. În diferite țări sunt stimulate mișcări care, sub pretextul servirii europenității, aduc daune acelor țări și cauzei europene.
Desigur, se poate lungi lista neajunsurilor actuale din Uniunea Europeană. Nu acesta este scopul, ci aflarea unei soluții. Experiența unei țări, oricare ar fi ea, poate fi plină de sugestii.
Niciun autor nu are cum să evadeze din tematica pe care țara în care trăiește o ridică spre reflecție sieși și lumii. În volumul de față examinez probleme românești pe fondul poziției României în Uniunea Europeană.
Începând cu 2009, România a intrat într-o criză profundă
Atunci când s-au împlinit douăzeci de ani de la cotitura din 1989, am alcătuit volumul România actuală (o diagnoză), publicat doi ani mai târziu (Eikon, Cluj-Napoca, 2011), în care mi-am asumat reflecția asupra țării noastre. Cum arătam în prefață, „data a fost aleasă dintr-un motiv deloc convențional: începând cu 2009, România a intrat într-o criză profundă – foarte probabil cea mai gravă criză din istoria modernă a țării – o criză care este multiplă: financiară, economică, de capacitate administrativă, de calificare a celor care conduc și de motivație a cetățenilor. În fața unei crize de o asemenea anvergură și profil, am socotit că ține de răspunderea intelectualului care dispune de instrumentele analitice ale filosofiei, sociologiei și istoriei să caute să explice și să înțeleagă, pentru ca apoi să propună soluții.”
În anii care au urmat, am lămurit laturi diferite ale crizei și am schițat soluții. Am făcut aceasta din nou în volumul Identitate națională și modernitate (Libris, Brașov, 2018), în care am argumentat ideea că vine o lume a voințelor de reidentificare națională, încât tema trebuie organic conjugată cu cea a modernizării. Criza vine până în zilele noastre și reclamă rezolvări.
Fiind parte a Uniunii Europene, România, ca și alte state nu-și poate valorifica potențialul decât ținând seama de starea acesteia și contribuind la găsirea de soluții. Acesta este, de fapt, și scopul volumului de față. Să iau act de noile realități, fie ele și neconfortabile, și să configurez soluții viabile, cu instrumentele unei analize interdisciplinare, bine condusă de optici de natura teoriei societății și ale filosofiei, este aici preocuparea mea de căpătâi. Să țin seama de starea reflecției asupra Europei din zilele pe care le trăim și de dilemele României este una dintre axiome”.
Notă: Intoducerea, titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
