Chirieac: Războiul cu Iranul se amână

De un pic de recurs la istorie este nevoie. După ce Saddam Hussein a fost eliminat și Irakul s-a cufundat în haos, Iranul și-a întărit pozițiile în tot Orientul Mijlociu: din Liban și Siria până în Irak sau Yemen. Generalul Soleimani sosise la Bagdad pentru a coordona noi acțiuni împotriva ambasadei americane din capitala irakiană. Din punct de vedere militar, eliminarea sa de către Pentagon a fost o acțiune antiteroristă, bine documentată.

Soleimani era un actor statal, o figură luminoasă în Iran. E o mare diferență față de lideri precum bin Laden sau al Baghdadi, care aveau în spate organizații teroriste, nu un stat independent și suveran, membru al ONU. De aceea, lumea s-a temut imediat de o ripostă statală. În mod ciudat, eliminarea lui Soleimani convine mai multor puteri internaționale.

Primul care își rezolvă anumite probleme este chiar Iranul. În Iran, situația economică, politică și socială este extrem de gravă. Un sondaj intern arată că peste 80% din populație nu mai dorește regimul ayatollahilor. Embargoul întins pe mai multe decenii a produs ravagii într-o țară bogată în petrol. Moartea lui Soleimani îi unește pe iranieni. Ayatollahii vor spune ”iată, am avut dreptate, marele Satan este dușmanul nostru”.

În Israel, genialul Benjamin Netanyahu, are o șansă în plus la alegerile din 2 martie. El a susținut mereu că, pentru Israel, Iranul este un pericol iminent. În Europa, am avut ocazia, o dată în plus, să vedem, în realitate, cum stau lucrurile. Primul lider consultat de președintele Macron a fost președintele Putin. Cablogramele nu au zburat nici la Washington, nici la Berlin, ci la Moscova. Europa, în ansamblu ei, nu a reușit, la 48 de ore de la incident, să prezinte o poziție comună și majoritatea capitalelor de pe continent s-au ferit să ia poziții politice.

Rusia a încercat să profite de situație transmițând ”adânci condoleanțe poporului iranian pentru pierderea suferită”. Altminteri, Rusia si Iranul rămân aliați de conjunctură, în niciun caz loiali unul altuia.

Turcia lui Erdogan, țară membră NATO, care luptă în Siria împotriva aliaților din NATO, n-ar fi exclus să ia, pe față, partea Iranului.

Să mai consemnăm că uciderea lui Soleimani a avut ca efect o oarecare creștere a prețului la petrol și la aur, dar nici pe departe suficient pentru a provoca o criza economică.

Întrebarea pe care și-o pune cetățeanul român astăzi este dacă se afla și într-un alt pericol decât acela că este condus de guvernul Orban. În definitiv, scutul de la Deveselu a fost construit pentru a opri eventualele atacuri cu rachetă venite din Iran. Realitatea este că nivelul de alertă teroristă în România este puțin probabil să crească. Liderii politici și religioși de la Teheran vor continua să facă declarații bombastice si să încerce să se răzbune acolo unde pot: în nenumăratele fiefuri pe care și le-au creat peste tot în Orientul Mijlociu. De altfel, în acest moment, în Yemen, se desfășoară un război în toată regula între Arabia Saudită și Iran. Este modelul după care, în timpul Războiului Rece, SUA si URSS se înfruntau, indirect, pe teatre de operații din Coreea, Vietnam sau țări din Africa.

Probabil că Iranul va ataca interese americane, sau ale aliaților acestora, în Orientul Mijlociu. Primele vizate sunt bazele militare, reprezentanțele diplomatice, misiunile umanitare. Este foarte puțin probabil, ca iranienii să riște folosirea de rachete cu rază lungă de acțiune, iar bomba atomică nu o au încă la dispoziție. Presiunea internațională puternică – care a și condus la embargoul internațional pe îmbogățirea uraniului - a avut rezultat. Sigur că Iranul va încerca din nou să-și reia programul nuclear. Acesta ar fi însă singurul motiv pentru care lumea occidentală ar intra într-un război deschis cu Teheranul.

Ce ar trebui să facă România? În niciun caz să procedeze ca Emmanuel Macron. Chiar daca America nu a luat, de această dată, cea mai bună decizie, România trebuie să meargă neabătut alături de Washington. Măcar acolo există o singură decizie - chiar dacă în Congres democrații nu au aplaudat inițiativa Pentagonului- dar situația este oricum mult mai bună decât la Bruxelles, unde nu există nicio decizie.

Altfel spus: dacă America are dreptate, atunci și Romania are dreptate, dacă America greșește, România va considera că America are dreptate. Bucureștiul nu mai are politică externă după 2004 și, atunci, singurul far călăuzitor este acela al singurei superputeri mondiale: SUA.