Radu Herjeu, la 30 ani de la Revoluție: Cum a scăpat cu viață. A fost la un pas să fie împușcat

Andrei Itu / 16 dec 2019 / 15:01
RADU HERJEU
RADU HERJEU

Radu Herjeu ne-a povestit cum a trăit momentele de la Revoluția din decembrie 1989. 

'În momentul în care a izbucnit Revoluția la Timișoara și s-a aflat acest fapt și la București, am început să ascult la Europa Liberă ca să aflu ce se întâmplă. Apoi, a fost mitingul lui Ceaușescu la București. Eu locuiam în Balta Albă și îmi aduc aminte că, în seara respectivă, am urcat pe bloc împreună cu mama și câțiva vecini cu scopul de a privi ce se întâmplă. Evident, nu se vedea nimic, dar se auzeau focuri de armă.

Mama mă aștepta acasă cu bradul de Crăciun...

 

A doua zi dimineață, când au plecat coloanele de muncitori de la uzinele de la periferia Bucureștiului, în acest caz dinspre Republica, îmi aduc aminte că eu am ieșit să caut brad de Crăciun. Când am văzut coloana de muncitori, instinctiv, m-am alăturat. Aveam 19 ani, mama mă aștepta acasă cu bradul. Nu existau telefoane mobile. Nu puteam să o sun să îi spun: Vezi că eu am plecat la Revoluție! Mergând cu această coloană de muncitori, am văzut o coadă la pâine.

Am început să strig către oameni și le-am spus că sunt lași... în loc să vină cu noi la Revoluție, stăteau acolo! Eram tânăr, extrem de emoționat de ceea ce se întâmpla, aveam în gând că va pica Ceaușescu și comunismul. Am mers cu această coloană de muncitori până în centru. La un moment dat, mi-am dat seama că mama mea este acasă, înfiorător de îngrijorată. M-am întors și, într-adevăr, era extrem de îngrijorată.

Mama, lucrând la televiziune, trebuia să intre în tură. Era destul de speriată pentru că nu știa ce să facă, dacă să meargă sau nu la serviciu. Dacă nu ajungea... ce se va întâmpla. În vremea respectivă, Televiziunea Română era instituție de grad zero, nu prea aveai voie să lipsești, mai ales, în acele momente. Încă nu se cucerise televiziunea. Eram încă acasă și ne uitam la televizor. S-a sinucis generalul Vasile Milea și au ajuns revoluționarii la televiziune. I-am zis: Mamă, hai la televiziune! Acum putem merge!

Am scos garoafele legate cu șnur tricolor pe geamul mașinii


Îmi aduc aminte că aveam niște garoafe în casă. Le-am legat cu trei șnururi tricolore și am ieșit amândoi pe stradă. Bine-nțeles că nu circula niciun autobuz, nu existau taxi-uri. Am luat-o pe jos. La un moment dat, am făcut cu mână unei mașini și ne-a luat. Eu, stând în spate, am coborât geamul. Am scos garoafele și le agitam, strigând la oameni: Veniți la Revoluție! Suntem liberi! După un timp, șoferul s-a speriat și a oprit mașina  la o gură de metrou spunând că nu ne poate duce mai departe. Am luat metroul și am ajuns la destinație. Am intrat. Lucrurile păreau într-o mare efervescență, o grămadă de lume, care intra în Studioul 5.

Mama lucra la tehnic în perioada respectivă. M-am învârtit și eu pe acolo, îi ajutam, căram lucruri, îi îndrumam pe unde să meargă. Eu am fost în televiziune de mai multe ori. După ce s-a lăsat seara, au început evenimentele din Piața actuală a Revoluției când a început să se tragă focuri de armă. În același timp, a început să se tragă și lângă televiziune pentru că era Ambasada Rusiei sau reședința amabasadorului Rusiei acolo.

Ne-am adăpostit sub aparatura televiziunii

 

Ne-am adăpostit sub aparatură pentru că nu mai existau geamuri în urma rafalelor de gloanțe. Pereții au început să fie ciuruiți. Îmi aduc aminte de o scenă în care sunetistul, stând sub pupitru, ridica mâna ca să dea calea la sunet. Lucrurile au devenit extrem de agitate. Au venit soldații. Se căra mâncare, armament, erau o grămadă de oameni prinși în televiziune  care ar fi vrut să plece acasă. Prin urmare, am stat toată noaptea în Studioul 5. Era ușor suprealist momentul pentru că una este să te uiți la un film de război și alta este chiar să stai într-o încăpere, să auzi gloanțele și să vezi cum zboară tencuiala unde acestea lovesc. A fost o seară destul de plină.

Ca o paranteză, vă spun că după liceu, am avut un serviciu și am cunoscut un botoșănean, care m-a invitat să văd cum se petrec sărbătorile în acea parte de Românie. Nevând rude la țară, am acceptat. Îmi luasem bilete de tren și urma să plec pe data de 23 decembrie. Bine-nțeles că nu am mai plecat nicăieri. Am păstrat biletele de tren mult timp pentru a-mi aminti unde trebuia să fiu eu de Revoluție.

Cum le demonstrez că nu sunt terorist?

 

Spre dimineață, lucrurile s-au mai calmat. Au apărut zvonurile că au fost uciși teroriști lângă Ambasadă sau că vin tancuri către televiziune pentru a o prelua. Pe la ora 12, am decis să plecăm acasă. Ieșind pe poarta TVR, eram cu mama și câțiva colegi, când cineva a strigat după noi. Nu ne-am dat seama, noi mergeam către metrou.

Doi tineri înarmați au venit și ne-au luat la întrebări despre cine suntem, dacă nu suntem teroriști. Arătam de 15 ani, mama nici atât nu arăta a terorist. A scos legitimația. A fost întrebată despre mine, cine sunt,  ce caut la televiziune, ce am făcut acolo. În acel moment, cred că m-am speriat mai mult decât în noaptea precedentă. Mă gândeam ca dacă ei sunt convinși că sunt terorist, eu cum le demonstrez că nu sunt? Dacă unul dintre ei nu e ușor mai exaltat și trage în mine? Un sfert de oră a durat toată întâmplarea. Într-un final, am reușit să plecăm spre casă. Cam aceasta a fost participarea mea la Revoluție, mă rog, mult spus participare”, ne-a povestit Radu Herjeu.