De multe ori, ne proiectăm propriile emoţii negative asupra lumii. Atribuim celorlalţi conflictele noastre interioare în loc să le rezolvăm, fugind astfel de ele. Îi vedem pe oameni prin prisma a ceea ce suntem noi. De câte ori nu s-a întâmplat să simţim aversiune faţă de o persoană doar pentru că în ea regăseam propriile noastre eşecuri şi slăbiciuni? Ori dimpotrivă, un eu ideal, tot ce noi n-am reuşim să fim, deşi ne-am fi dorit atât de mult?
Tindem să raţionalizăm, ca mecanism de apărare a eului, atunci când privim critic pe celălalt prin prisma subiectivităţii, căutând justificări pentru disconfortul simţit.
Căutăm scuze în lumea exterioară pentru propriul nostru conflict. În loc să-l privim mai atent şi să încercăm să ne vindecăm, cunoscându-ne mai profund, găsim refugiu prin ochii critici prin care privim lumea ca fiind generatoare de tot ce ni se întâmplă. Şi rămânem în loc, blocaţi în credinţele iraţionale care ne conduc viaţa.
Atribuim oamenilor şi situaţiilor propriile semnificaţii, în mod conştient.
Căutăm fericirea în exterior, când interiorul nostru e plin de răni, de traume, de emoţii negative şi nu înţelegem de ce fericirea durează atât de puţin. Sau de ce n-o găsim deloc. Suntem plini de furie? Atunci e posibil ca mulţi oameni să fie ameninţători, ostili, nedrepţi, neînţelegători, o justificare a furiei noastre. Suntem plini de temeri? Vom percepe lumea nesigură şi pregătită să ne rănească. Suntem depresivi? Vom percepe lumea ca pe un loc gol, cu mai multe motive de o părăsi decât de a fi trăită.
Aşadar, gândurile noastre sunt cele care dau semnificaţie lucrurilor. Şi fericirea depinde de ele. În spatele acelor gânduri disfuncţionale se ascund răni pe care nu le-am putut vindeca decât prin mecanisme de adaptare ineficiente.
Dacă doriţi să abordez un anumit subiect, aştept comentariile dvs. pentru a dezbate pe larg subiectul respectiv în următorul articol.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
