„Dacă tot a început școala, redau aici un articol pe care îl scriam la 17 ani (ca elev de clasa a XI-a) și care era publicat într-o revistă a vremii. Transcriu mai întâi un pasaj care mi se pare al naibii de actual:
"Dacă vrem cu adevărat să schimbăm în bine învăţământul românesc trebuie să avem în vedere două aspecte esenţiale, două premise sine qua non. Primul - să nu uităm cuvântul "românesc", căci noi nu suntem americani, francezi sau germani, ci români. Iar aici nu este vorba despre un patriotism exacerbat, ci despre faptul că suntem diferiţi structural, fundamental, atât mental cât şi sufletesc de aceste popoare. Aşa că nu trebuie să imităm modul lor de organizare. Şi de ce, mă rog, am face-o? Oare suntem incapabili să generăm noi înşine o ordine proprie, pentru propria-ne viaţa?
Deci, la nivel "macro", trebuie să ne regăsim identitatea noastră naţională şi spiritul de creativitate. Apoi, la nivel "micro", întorcându-ne la procesul de învăţământ, cred că al doilea aspect fundamental pe care trebuie să îl luăm în calcul este acela că avem nevoie de profesori apţi de a observa mobilitatea psihică şi afectivă a fiecărui elev, în funcţie de aceasta mulând programa şcolară, deja personalizată după trăsăturile unice ale poporului, ale naţiei."
Iată și ARTICOLUL INTEGRAL (scris de mână, trimis prin poștă și publicat în anul 1997 într-o revistă - "Dilema" - care, la acea vreme, era încă o revistă culturală...):
"Mă numesc Liviu Pleșoianu, am 17 ani şi "învăţ" la liceul "Spiru Haret" din Bucureşti. Am pus cuvântul învăţ între ghilimele deoarece după trei ani de liceu pot afirma cu toată convingerea că, la ora actuală, învăţământul românesc frizează stupidul. Am tot dreptul să spun acest lucru, pentru că, din nefericire, eu sunt cel ce "beneficiez" de această orânduire şcolară obtuz elaborată.
Sunt destul de mulţi oameni care încearcă să schimbe această stare a lucrurilor, însă convingerea mea este că nici o reformă nu va aduce rezultate pozitive, indiferent de cât de bine ar fi ea concepută. Iar cauza se constituie în faptul că toţi aceşti "oameni de bine" pornesc de pe un fundament greşit. Iar pentru a mă face înţeles voi face uz de o analogie semnificativă. Când un copil este bolnav şi este dus la un medic de către mama sa, după examinare, medicul discută cu părintele despre copil şi în prezența acestuia, fără a-i acorda acestuia nici cea mai mică atenţie. Dimpotrivă, medicii din Orientul îndepărtat acordă cea mai mare atenţie individului, ei încearcă să-l observe pe acesta în manifestarea deplinei sale personalităţi, unice şi complexe. Iar acest fapt are implicaţii foarte profunde, căci, în final, medicul va dispune de un remediu personalizat, care va da cele mai bune efecte şi care nu va genera nici un contraefect.
Exact aceasta este problema majoră a învăţământului românesc şi a învăţământului în general. Reforma se face pentru elevi, însă fără ca aceştia să fie consultaţi. Şi aceasta fără a mai lua în discuţie faptul că reforma nu trebuie să fie asemenea unui iceberg, ci ea trebuie să curgă, să fie fluidă, perfect adaptată continuei mişcării a lucrurilor. În acest sens, absolut normal ar fi să existe un organ de legătură între minister şi elevi, un organ care să recepteze eventualele critici şi idei novatoare şi să le transmită mai departe, cadrelor de conducere.
Să îmi fie cu iertare, dar eu socotesc că fiind o totală lipsă de consideraţie şi respect, pur şi simplu o impertinență ca un cineva - nu contează cine - să fie considerat ca îndrituit a-mi hotărî destinul fără a mă consulta defel. Unui astfel de personaj eu i-aş argumenta doar cu atât: "Oare cum consideri că putea-mă-vei ajuta, în condiţiile în care habar nu ai cine şi cum sunt şi ce anume vreau!?". Într-adevăr, cum ai putea oare realmente ajuta pe cineva, atâta vreme cât nu îl cunoşti? Oare, în acest mod, nu îi vei face chiar mai mult rău decât s-a obişnuit până acum să suporte?
Dacă vrem cu adevărat să schimbăm în bine învăţământul românesc trebuie să avem în vedere două aspecte esenţiale, două premise sine qua non. Primul - să nu uităm cuvântul "românesc", căci noi nu suntem americani, francezi sau germani, ci români. Iar aici nu este vorba despre un patriotism exacerbat, ci despre faptul că suntem diferiţi structural, fundamental, atât mental cât şi sufletesc de aceste popoare. Aşa că nu trebuie să imităm modul lor de organizare. Şi de ce, mă rog, am face-o? Oare suntem incapabili să generăm noi înşine o ordine proprie, pentru propria-ne viaţa? Făcând aici o paranteză, înnebunesc atunci când membrii cadrului profesoral ne învaţă "să tăcem mai bine din gură" şi să acceptăm metodologia occidentală, "că e mai bună". Şi asta în condiţiile în care patronul liceului nostru este nimeni altul decât Spiru Haret, - marele, renumitul reformator al învăţământului. E absolut ridicol, şi cred că acest mare om s-ar svircoli în mormânt auzind asemenea aberaţii.
Deci, la nivel "macro", trebuie să ne regăsim identitatea noastră naţională şi spiritul de creativitate. Apoi, la nivel "micro", întorcându-ne la procesul de învăţământ, cred că al doilea aspect fundamental pe care trebuie să îl luăm în calcul este acela că avem nevoie de profesori apţi de a observa - asemeni medicilor din Orient - mobilitatea psihică şi afectivă a fiecărui elev, în funcţie de aceasta mulând programa şcolară, deja personalizată după trăsăturile unice ale poporului, ale naţiei.
Generaţia mea constituie, în ansamblu, un adevărat salt calitativ. Potenţialul este enorm şi ar putea fi o generaţie de vârf, nu numai o generaţie generatoare de vârfuri, cum a fost cea a dumneavoastră. Numai că generaţia mea este buimacă, bulversată. Este o generaţie somnambulă. Pentru actualizarea potenţialului acestei generaţii ar trebui să luptăm cu toţii - atât dumneavoastră, vârfurile generaţiei ce ne premerge, cât şi noi înşine, cei cu simţurile pe jumătate trezite. Din păcate însă, în loc să constituie un stimulent, școala românească de azi înfăţişează efectele unui puternic sedativ.
Eu însumi consider că cei trei ani de liceu au fost ani pierduţi din viaţă, ani care mai mult m-au erodat decât înălţat. Nici măcar "frumoasele prietenii" nu mai sunt prea dese, şi aici școala are din nou un rol hotărâtor. Fiindcă școala dezvoltă individul strict din punct de vedere intelectual, pe când aceasta este doar o parte a sa. Omul este atât minte cât şi suflet, iar atâta vreme cât o parte se va dezvolta în detrimentul celeilalte, cât individul nu va evolua în deplinătatea fiinţei sale şi în mod echilibrat, vom avea de a face cu o umanitate nefericită, nebună...
Vă mulţumesc pentru răbdarea de a fi citit aceste rânduri şi mă rog din toată inima ca să se schimbe, totuşi, ceva!
Liviu Pleșoianu - Un elev de la Spiru Haret"
P.S. Cum spuneam, articolul apărea, cu mulţi ani în urmă, în revista "Dilema". Dincolo de erorile de redactare (pe care am decis să nu le corectez), dincolo de ideea referitoare la "saltul calitativ" reprezentat de generaţia mea (care mi se pare acum doar o exagerare fără temei), dincolo de analogia cu medicina orientală (forțată și insuficient asimilată), motivul care m-a determinat să republic, aici, scrisoarea mea de atunci este unul simplu şi trist: nu s-a schimbat nimic, absolut nimic!
Marele noroc (singurul!) este acela că există încă mulți dascăli adevărați care reușesc să compenseze găurile negre ale sistemului educațional.
Despre ȘCOALĂ am scris și voi mai scrie mult. E chiar un capitol distinct în cartea pe care o voi publica în curând - "România - Țara unui VIS posibil!". E o parte esențială a Proiectului meu de Țară”, a transmis Liviu Pleșoianu.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
