Acoperișul catedralei este format din trunchiuri de copac vechi de sute de ani. Pădurea, cum era denumită, reprezenta simbolic locul de răcoare, pentru sufletele credincioșilor plecați spre ceruri. Pădurea de trunchiuri a ars cu o putere rar văzută.
În numai zeci de minute, La Fleche de Notre Dame (turnul atât de cunoscut) ardea, iar nava centrală a bisericii era cuprinsă de un incediu nemaivăzut din timpul revoluției din iulie 1848, când anticlericalismul violent ducea la distrugerea imensului patrimoniu religios parizian, catedrala fiind ținta predilectă a revoluționarilor. Dorel al Franței refăcea numitul turn, schelele fiind vizibile în timpul incendiului. Turnul căzut era ridicat în locul celui original care era așezat exact deasupra sacristiei reconstruită de celebrul arhitect Viollet-le-Duc, și ea distrusă în timpul deceniului revolționar de după 1789. Catedrala terminată la începutul secolului XIII, expresia supremă a goticului religios (poate doar Domului catedralei din Florența al lui Brunelleschi să mai fi fost atât de îndrăzneț) și mândrie a orașului Paris, nestemată a civilizației europene, devine victimă a seriei negre de distrugeri nefericite ale unei Franțe republicane care pare a nu mai ieși din perioada sa neagră. Catedrala intreagă pare a fi compromisă de foc. Căderea turlei, pe care, timp de secole crucea a fost cel mai înalt punct al capitalei franceze (dată jos, de decenii, de către neo-marxismul modern, pentru ca alte religii să nu fie insultate de maiestozitatea ei) reprezintă probabil cea mai gravă distrugere, nava centrală a catedralei fiind astfel rănită iremediabil.
Francezii au privit de la televizor
Catedrala era cea mai cunoscută clădire a Parisului. Iar turla sa, celebră pentru faptul că era construită deasupra navei centrale, păzea cerul Franței. Vizibilă din avion, catedrala era insulară și totuși inima unui cetății. Orașul Paris s-a construit efectiv în jurul catedralei. Astăzi tocmai această apropiere, aceste străzi mici și insula pe care se află permit ca focul să nu poate fi învins ușor. Aproape de zidurile ei, de turlele sale, cerând protecția ei, locuitorii și-au construit casele și visele lor. Iar catedrala i-a primit pe toți. De la încoronarea lui Napoleon, consulul care l-a pălmuit pe cetățeanul Papă, devenit împărat al Franței între zidurile venerabile, până la serviciul religios organizat la moartea socialistului Mitterand, pădurea de trunchiuri i-a acceptat pe toți francezii. Prin ea toți erau și deveneau, măcar la finalul drumului lor pământean, francezi. Notre Dame de Paris era poarta franceză a dialogului cu divinitatea.
Aflându-mă întâmplător cu televizorul deschis pentru a viziona vorbăria lui Macron și pentru a comenta apoi, am văzut uluit cum pentru 40 de minute niciun pompier nu a putut ajunge la locul sinistrului. Pentru simplul motiv că circulația infernală din zonă a făcut imposibilă apropierea mașinilor lor. Fumul dens s-a transformat în flacări galbene, înalte, lacome în a distruge catedrala.
Ce urmează după
Înghițită de flăcări, clădirea era singură. Franța era la televizor. Mase de oameni stăteau și se uitau ca la spectacol, parcurile din jur fiind înțesate de privitori. Niciun francez nu a sărit să salveze, să arunce cu apă, măcar să încerce să degajeze drumul pentru pompieri. Moartea unei catedrale, în plină Saptămână Mare, precum un semn divin, era vizionată în direct. Mâine, sigur vor apărea semnele deja cunoscute #suisCharlie, fără ca purtătorii lor să fi făcut ceva pentru a salva simbolul grandoarei franceze.
Discursuri înflăcărate, persongii obscure și limba de lemn vor fi prezente pentru a citi slujba de pomenire. Pentru că Franța marilor catedrale este deja, de mult, distrusă, vom vedea cum acest simbol va rămâne carcasa pe care focul a scuipat-o pe caldarâmul Parisului. Marii constructori demult șterși din istoria ei, priveau din ceruri neputincioși cum Dorelul francez stă în parc și se uită fix în culorile distrugerii. Acum când scriu, focul a redus zidurile catedralei. Este clar ca distrugerile sunt absolute și că pompierii vor avea doar de salvat subsolurile. Măiastrele sculpturi, onoratele sacristii, melodioasele imnuri ale dumnezeirii umane, porticuri și coloane vor fi deja prăbușite. Este același proces al arderii, este exact așa cum s-a prăbușit Franța, de-a lungul ultimelor secole de revoluție-contrarevoluție, este exact cum marea civilizație franceză a fost măcinată de un foc mocnit deseori explodând letal.
Săgeata franceză, ca și racheta Ariane 5 (racheta care a explodat pentru că haosul financiar al Franței a făcut ca programul său de lansare să nu fie modernizat), s-a prăbușit. Cu ea, moare o altă Franță, aceea a marilor proiecte, a marilor ambiții și a marilor drumuri. Astăzi acest drum a fost din nou ars. Iar ei, francezii priveau din parcuri.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
