A crescut sub ochii mei. În fiecare dimineață, în drumul meu spre birou, vedeam o mamă, ținând în brațe o mogâldeață înfășată în scutece. Stătea mereu în același loc, pe Bulevardul Libertății, numărul 14, lângă vitrina unui magazin în care un sacou costă cam 60 de milioane de ei vechi. Mama, care nu mai era demult o tinerică, nu cerea niciodată nimic. Era de ajuns simbolistica, imaginea creată, pentru ca trecătorii să înțeleagă că o mamă, cu un copil mic în brațe, are nevoie de bani și mâncare. Știa bine ce face, pentru că nu de puține ori am văzut oameni mergând și aplecându-se să-i lase ba cutii cu iaurt, ba pâine, fructe și bani, ca într-un ritual.
După un timp, nici nu știu când a trecut, lângă femeie, am văzut o fetiță jucându-se și m-am mirat. Când crescuse? Nu de puține ori și-a desenat cu creta pe asfalt un șotron pe care îl sărea sub ochii indiferenți ai mamei și cei mirați trecătorilor. Copiii de vârsta ei erau deja la grădiniță și învățau atât de multe lucruri.
Într-o zi, n-am mai rezistat și m-am oprit întrebând-o pe maică-sa: „doamnă, de ce nu faceți tot posibilul ca fetița dumneavoastră să meargă la grădiniță?". S-a uitat la mine de jos, încercând parcă să mă seducă din privire și apoi a surâs. Am continuat, ca un naiv, să îi argumentez că nu e bine, că este vorba de viitorul ei, că „sper că nu o pregătiți să cerșească la propriu!" . A negat. „Nu", a fost singura vorbă pe care mi-a spus-o, apoi a căzut în tăcere.
De doi ani, cam de când a împlinit vârsta de cinci ani, a trecut de pe trotuar în stradă. Se strecoară printre mașini, luând o poziție perpendiculară cu ușa șoferului, cu răbdare, din mașină în mașină. Probabil, cândva, se va întoarce din nou pe „trotuar". În tot acest timp, nicio autoritate nu a făcut nimic, sub ipocrita sau poate reala ipoteză, că orice intervenție a statului asupra copilului este mai rea decât propria familie – indiferent cum este acea familie!!! Nu știu ce să mai cred. Dacă este așa, înseamnă că toate părerile noastre pline de venin, despre catedrale, politicieni etică și principii, despre democrații și kilometri de autostrăzi sunt un fâs. În subsidiarul acestor declarații de fanfaronadă, chiar la baza Palatului Parlamentului și în vecinătatea altor instituții celebre, avem imaginea incapacității noastre și a eșecului social, pornind dinspre oameni spre politicieni și nu invers. Noi încurajăm primii, preluând pentru o secundă puterea celui care, vezi doamne, dă!
Sub ochii noștri se află o formă clară de sclavie, nu cu mult diferită de cea de la Berevoiești. Un copil maturizat de timpuriu, care fie arșiță, ploaie sau ger, se plimbă robotic printre mașini, încât îți dă iluzia că o face de plăcere. Mai din sentimentul de milă, care nici până în zilele noastre nu a putut fi explicat psihologic, mai din „lasă că mă vede și pe mine Cineva de Sus", șoferii deschid geamul și dau, fiecare după cât îl duce mâna, ba o banană, ba 5 lei sau mai mult. Fetița-sclav „colectează" într-o borsetă tot, îi dă mamei și din când în când, un tată alcoolic, cu o barbă lungă și murdară, iese din boschetele de la rondul Coșbuc și își ia banii de băutură. Că o mai da și ala altora, din ce câștigă, la rândul lui, dracu mai știe. Poate mai mulți oameni trăiesc de pe urma acelei fetițe.
Acest sistem subteran, cu copii folosiți ca sclavi se află chiar la baza piramidei noastre sociale, fix în centrul orașului. Orbiți însă de „poveștile" pe care ni le bagă pe gât diverse fluxuri, ne preocupăm de teme false și dăm nervoși pumni într-un perete de mucava.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
