În editorialul scris pentru DC News, profesorul Mircea Coșea respectă decizia Justiției, în dificilul dosar Dan Voiculescu și nu o comentează, dar se referă la impactul pe care aceasta l-ar putea avea asupra altor priovatizări din România. ICA este doar una dintre zecile de privatizări făcute prin aceeași metodă și dintre sutele de privatizări contestate.
Decizia confiscării de bunuri până la valoarea considerată ca fiind prejudiciu în urma unei privatizări poate fi considerată o noutate, scrie prof. Coșea. Noutatea: se dorește nu doar recuperarea activelor, dar și ceea ce am putea numi uzufructul utilizării acestora de la data privatizării până la data trimiterii în judecată. Procurorul explică faptul că, din momentul achiziţionării pachetului de acţiuni de la ICA, valoarea acestora a crescut până în momentul trimiterii în judecată. Practic, Ministerul Agriculturii a fost lipsit de folosirea acestor acţiuni.
Dacă valoarea acțiunilor ICA scădea, la privat, cum se calcula prejudiciul?
Problema care se pune în cazul Voiculescu este aceea a modului cum se poate aplica în acest moment principiul valorii de piață în calcularea prejudiciului, scrie prof Coșea. Dinamica valorii pachetului de acțiuni, la care face referire procurorul, nu are legătură cu ilegalitatea actului de privatizare, ci cu dinamica și caracteristicile mediului economic și de business, de la perioada privatizării până la cea a trimiterii în judecată.
Poate fi imputată cumpărătorilor valoarea de piață la o dată ulterioară privatizării? Dar dacă valoarea de piață ar fi fost chiar inferioară, la această dată ulterioară, valorii de inventar ca urmare a crizei, degradării mediului de business sau chiar incompetenței cumpărătorului ?
Oare într-un caz în care o entitate ( Ministerul Agriculturii) este lipsită de folosirea acțiunilor, aceasta nu ar trebui să facă dovada că avea posibilitatea (prin existența unui plan de afaceri sau unei strategii) să ridice valoarea de piață a acțiunilor cel puțin la fel de mult ca aceea obținută de privatizator? Este o problemă de hazard moral greu de tranșat fără analiza tuturor consecințelor posibile.
De la naționalizare la ”putinizare”
Trei pot fi, scrie prof. Coșea, direcțiile pe care poate merge procesul de ”întărire” a statului prin rolul jucat de justiție în domeniul reevaluării raportului dintre proprietatea statului și cea privată.
Prima direcție este cea a statului de tip ”redistribuitor”, adică a statului care prin metode de naționalizare /confiscare preia proprietatea unor potentați politic sau oameni de afaceri din cercurile unui anumit clientelism politic pentru a o redistribui altor potentați și clienți politici în funcție de raportul de forțe politice la un moment dat.
Metodele sunt facile și cunoscute, de la valorificarea prin licitare trucată a activelor confiscate până la depersonalizarea sumelor în bugete distribuite preferențial clienților politici și baronilor locali.
A doua direcție este cea a statului de tip ” mamă-surogat”, adică a statului care după ce tolerează o perioadă gestația capitalului obținut prin privatizări frauduloase, preia rezultatele valorificării acestuia prin naționalizare/confiscare.
A treia direcție este cea a ”putinizării”, după numele dat de către analiștii politici statului maghiar condus de Viktor Orban. Este un stat în care puterea economică revine ”capitalului de stat”, ca formă predominantă a rolului statului în economie.
Iată editorialul scris de prof. Coșea pentru DC News:
Efectul Voiculescu asupra statului român
Condamnarea lui Dan Voiculescu, mai ales sub aspectul confiscărilor pentru acoperirea prejudiciilor, a fost considerată în spațiul public ca fiind o dovadă a întăririi Statului român, conform principiului ”o justiție independentă și puternică înseamnă un stat puternic”. Decizia completării privațiunii de libertate cu cea a confiscării de bunuri până la valoarea considerată ca fiind prejudiciu adus statului în urma unei privatizări poate fi considerată o noutate, având în vedere faptul că se dorește nu numai recuperarea activelor, dar și ceea ce am putea numi uzufructul utilizării acestora de la data privatizării până la data trimiterii în judecată.
Acest fapt reiese cu claritate din rechizitoriu. Astfel, procurorul Emilian Eva, cel care a întocmit rechizitoriul în dosarul „ICA-Voiculescu“, explică în actul de acuzare din ce se compune prejudiciul de 60 de milioane de euro. Cea mai mare parte a prejudiciului apare din „folosul de care a fost lipsit partea civilă – în condiţiile în care, prin dobândirea titlurilor de participare de către terţe persoane fizice sau juridice de bună credinţă, reparaţia în natură nu mai este posibilă".
Procurorul explică faptul că, din momentul achiziţionării pachetului de acţiuni de la ICA, valoarea acestora a crescut până în momentul trimiterii în judecată. Practic, Ministerul Agriculturii a fost lipsit de folosirea acestor acţiuni.
Nu discut în materialul de față cifrele avansate în rechizitoriu, dar mă voi referi la principiul care a stat la baza respectivelor confiscări.
Este principiul calculării prejudiciului la valoarea de piață a activelor privatizate și nu la valoarea de inventar la care se presupune că s-a realizat privatizarea.
Principiul este indiscutabil corect dacă se aplică în momentul inițial al privatizării deoarece privatizarea la valoarea de inventar (mult utilizată cu intenție frauduloasă) nu are în vedere potențialul de valorificare prin business a activelor, ci a valorificării lor prin dezmembrare ca materii și materiale (vânzarea lor ca fier vechi).
Problema care se pune în cazul Voiculescu este aceea a modului cum se poate aplica în acest moment principiul valorii de piață în calcularea prejudiciului, datorită faptului că dinamica valorii pachetului de acțiuni, la care face referire procurorul, nu are legătură cu ilegalitatea actului de privatizare, ci cu dinamica și caracteristicile mediului economic și de business de la perioada privatizării până la cea a trimiterii în judecată.
Vinovăția celor care au participat la privatizarea ICA constă în faptul că au dedus conștient valoarea reală de inventar, pentru a ceda cumpărătorului activele la o valoare de inventar falsificată. Este o acțiune evidentă de corupție și ilegalitate ce nu putea să nu fie penalizată, iar prejudiciul adus statului este, în acest caz, egal cu diferența dintre valoarea reală de inventar și valoarea de inventar falsificată de către vînzător și cumpărător în scopul obținerii de foloase necuvenite.
Poate fi imputată acestora valoarea de piață a activelor la o dată ulterioară privatizării? Dar dacă valoarea de piață ar fi fost chiar inferioară, la această dată ulterioară, valorii de inventar ca urmare a crizei, degradării mediului de business sau chiar incompetenței cumpărătorului?
Oare într-un caz în care o entitate (Ministerul Agriculturii) este lipsită de folosirea acțiunilor, aceasta nu ar trebui să facă dovada că avea posibilitatea conceptuală și practică (prin existența unui plan de afaceri sau unei strategii) să ridice valoarea de piață a acțiunilor cel puțin la fel de mult ca cea obținută de privatizator? Este o problemă de hazard moral greu de tranșat fără analiza tuturor consecințelor posibile.
Cazul Dan Voiculescu este pentru mine un semn al unei independențe mai mari a justiției românești și nu am nici cea mai mică îndoială asupra vinovăției celor condamnați, dar faptul că justiția devine un promotor al unei reforme economice mă determină să atrag atenția asupra unor aspecte.
Consider că modul cum s-a gândit problema confiscărilor pentru recuperarea prejudiciilor unei privatizări dovedită frauduloasă reprezintă o reformă de mare importanță menită să recupereze de către stat o parte din proprietatea privată.
Metoda este asemănătoare cu cea a naționalizărilor, updatată cu cea a regulilor de piață sell to close (vezi modul de recuperare via Trezoreria Statului).
Din punctul meu de vedere, precedentul confiscărilor Voiculescu, urmate după declarațiile dnei Kovesi și de finalizarea altor mari dosare de fraudă, poate avea un efect important asupra statului român, devenit mai puternic prin rolul tor mai important al justiției în reformarea societății dar și a economiei românești.
Trei pot fi, după părerea mea, direcțiile pe care poate merge procesul de ”întărire” a statului prin rolul jucat de justiție în domeniul reevaluării raportului dintre proprietatea statului și cea privată.
Prima direcție este cea a statului de tip ”redistribuitor”, adică a statului care prin metode de naționalizare /confiscare preia proprietatea unor potentați politic sau oameni de afaceri din cercurile unui anumit clientelism politic pentru a o redistribui altor potentați și clienți politici în funcție de raportul de forțe politice la un moment dat.
Metodele sunt facile și cunoscute, de la valorificarea prin licitare trucată a activelor confiscate până la depersonalizarea sumelor în bugete distribuite preferențial clienților politici și baronilor locali
A doua direcție este cea a statului de tip ”mamă-surogat”, adică a statului care după ce tolerează o perioadă gestația capitalului obținut prin privatizări frauduloase, preia rezultatele valorificării acestuia prin naționalizare/confiscare.
A treia direcție este cea a ”putinizării”, după numele dat de către analiștii politici statului maghiar condus de Viktor Orban. Este un stat în care puterea economică revine ”capitalului de stat”, ca formă predominantă a rolului statului în economie.
Sper că este lesne de înțeles că este vorba de posibile variante de analiză și discuție fără a avea nici un motiv să cred că statul român deja a ales una dintre aceste căi de dezvoltare.
Dar, deoarece calea spre iad este pavată cu intenții bune, încerc să atrag atenția asupra unor nuanțe de interpretare pe care nu ar trebui să le ignorăm.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
