”Camera neagră” pentru cei nesupuși
Mesajul stă scrijelit pe unul din pereţii vechii închisori Jilava, Fort 13. Hrube nesfârşite, pline de bălţi şi cu pereţi mucegăiţi, puţin sau deloc luminate, în care se mai găsesc şi astăzi urmele deţinuţilor de acum 30 de ani. Paturi ruginite, suprapuse, lipite de pereţii reci şi uzi pe care degete chinuite zgâriau versete din Biblie sau alte mesaje asemănătoare. Camera neagră, „regina puşcăriei" unde erau băgaţi la reeducare cei nesupuşi. În câteva celule încă se mai găsesc stivuite pe un pat câteva zeghe, uniforma deţinutului.
Supraviețuirea, legată de mesajul de la intrare: dacă vrei să trăieşti bagă paie sub haine
La intrarea în fort erau „birourile" de primire. Orice deţinut adus la Jilava trecea mai întâi prin aceste camere, bătut crunt, iar apoi aruncat într-una din hrube. Zic hrube pentru că deşi majoritatea aveau câte o fereastră, ea era mereu acoperită de scânduri bătute în geamuri. În celule era frig în permanenţă şi ud pe jos. Puţini rezistau frigului, pneumoniei şi bătăilor. Speranţa supravieţuirii era legată de mesajul de la intrare: „dacă vrei să trăieşti bagă paie sub haine".
Curţile de plimbare, unde deţinuţii erau scoşi la plimbarea zilnică (şi silnică) de o oră sunt minuscule. Acum a năpădit păpădia în ele, dar zidurile sunt la fel de strâmte. Indiferent de condiţiile meteo, deţinuţii îmbrăcaţi în zeghe erau scoşi zilnic la această plimbare şi forţaţi să se mişte non-stop ca să nu poată discuta unii cu alţii.
”Cine îl vizitează, rămâne mascat pe viață”
Fortul 13 Jilava este astăzi într-o stare avansată de degradare. Nu sunt bani la buget pentru refacerea lui şi probabil nici nu se vor aloca. Am vrea, probabil, sa dispară cu totul, ca să uităm ce-a fost. Cine îl vizitează rămâne marcat pe viaţă. Nici nu s-ar putea altfel, când amintirile sunt atât de vii iar trecutul atât de aproape de prezent.
Pe durata vizitei în fosta pușcărie Jilava nu am văzut şobolani. Nici lor nu le place acolo. Am auzit, în schimb, poveşti de la gardieni. Condamnaţii care trăiesc azi în penitenciarul Jilava refuză să meargă în vechea închisoare (unde există punct de curăţenie, deci ar trebui să meargă să muncească acolo) întrucât aud uneori urlete venind de pe culoarele nesfârşite şi lovituri de pumni în uşile zăvorâte. Cei care au fost jură că au auzit oamenii plângând, implorând după ajutor. Câte suflete s-or fi stins în agonie după acele uşi, neauzite şi neajutate de nimeni?!
Cum arată astăzi penitenciarul Jilava
Actualul penitenciar e mult diferit de Fortul 13. Spații verzi, pline de tufe de trandafiri și copaci înfloriți, terenuri de fotbal unde condamnați execută "regim deschis", zonă amenajată cu balansoare și leagăne pentru copii, pentru ca deținuții să poată sta în aer liber cu familia venită în vizită, terapie cu animale pentru deținuții foști-consumatori de droguri, precum și un centru special pentru aceștia.
Ne-a lovit discrepanța între cele două pușcării – cea veche și cea nouă. În cea veche încă se putea simți moartea, în timp ce actualul penitenciar este un loc al speranței pentru mulți deținuți care înțeleg că au greșit și vor să își schimbe viața.
Penitenciarul Jilava de azi este cel mai mare din țară și găzduiește aproape 1000 de suflete aflate la "reeducare". Oferă servicii de școlarizare pentru clasele 1-13 pentru toți cei dornici, și cursuri de calificare în diverse meserii. Biblioteca este mare și cărțile chiar par a fi citite după gradul de uzură al coperților. Atelierul de creație este plin de tablouri, machete și alte opere migăloase create de condamnați.
Din cei 1000 de deținuți, aproape 800 părăsesc zilnic penitenciarul pentru a munci în afara lui. Unii pleacă supravegheați (cei de la regim semi-deschis), alții pleacă nesupravegheați (cei de la regim deshis) și toți se întorc seara înapoi. Există chiar și un student printre deținuți, care merge la facultate. Oameni normali, ca noi, pe lângă care trecem poate pe stradă, în drum spre serviciu, fără să știm că seara nu dorm la casele lor, precum noi.
Căței în celulă
Ușile celulelor stau deschise ziua, iar pentru cei de la regim deschis chiar și noaptea. Condamnații din centrul special pentru foștii consumatori de droguri au facilități suplimentare, unii având chiar și câte un cățel în celulă, pe care îl plimbă, îl hrănesc și îl îngrijesc zilnic. Mulți când se eliberează își iau și prietenul cu ei.
Bacalaureatul în penitenciar
Ofițerii cu care am interacționat și care se ocupă chiar de reeducarea condamnaților în vederea integrării lor mai ușoare în societate sunt implicați și pozitivi. Ne-au povestit de foști deținuți care și-au dat bacalaureatul în penitenciar sau de diverse cursuri de calificare făcute. Ar fi loc de mai multă implicare din partea ANOFM sau al Ministerului Educației , dar se descurcă cum pot. Ar fi loc și de mai mult voluntariat sau practică din partea studenților – mereu o mână în plus e de ajutor, dar prejudecățile sunt multe și puțini îndrăznesc să treacă porțile penitenciarului.
Viața de "dinăuntru" nu e mult diferită de "viața de afară". Deținuții învață să conviețuiască unii cu alții, iar personalul penitenciarului alături de ei. Ușa deschisă pe timpul zilei asigură un sentiment al normalității și o mai ușoară suportare a regimului de detenție.
Marcant a fost și discursul conducerii penitenciarului, care ne-a primit și facilitat vizita. "Ar fi bine ca judecătorii și procurorii să viziteze penitenciarul înainte de a condamna oameni și a-i trimite aici cu atâta ușurință." Cât de bine ar fi! Ne-a bucurat normalitatea cu care sunt priviți și tratați condamnații și lipsa de prejudecăți în ceea ce îi privește. Am înțeles, printre rânduri, că nu toți sunt vinovați, și că indiferent de motivul pentru care au intrat acolo, nu au intrat ca să fie chinuiți sau umiliți, ci ajutați să revină mai târziu în societate.
În rest, lumea lucrează cu ce are. Celule de 16 deținuți (cele mai multe), sau de 4 (cazurile fericite) și una singură de doi oameni. Ar trebui multe, dar nu sunt bani și nu ei aprobă bugetul anual. Pe vremuri aveau voie să vândă operele de artă ale deținuților și chiar reușeau să obțină fonduri suplimentare astfel. Acuma nu mai e voie, s-a abrogat legea. Păcat, am văzut tablouri care m-au uimit și pe care, dacă aș fi putut, le-aș fi cumpărat. Cât despre Fortul 13, are nevoie de reparații masive, dar, după cum spuneam, nu se alocă fonduri destule. Pentru unii, istoria e mai ușor de acceptat dacă rămâne la nivel de legendă, lipsită de probe.
Vizita la Fortul 13 mi-a amintit de un alt mesaj dureros, scrijelit pe alți pereți de temniță: "Nu ne puteți ține voi aici cât putem noi sta". Vizita la actualul Penitenciar Jilava mi-a dat speranță în sistemul judiciar, speranță care m-a părăsit pe holurile instanțelor de judecată în ultimii ani.
Și totuși, distanța între Fortul 13 și Penitenciarul Jilava e de doar 30 de ani și 100 de metri, după cum și distanța între viață și moarte era de doar 2 centimetri de paie băgate pe sub zeghe. Și cine uită istoria, e condamnat să o repete.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
