În actualul context internațional, în care conflictele supraterane și subterane pândesc la tot pasul, în România, numai de totala „canibalizare” a clasei politice nu era nevoie. A rămâne fără lideri autentici, înseamnă a rămâne fără o strategie, fără oameni de curaj și fără, fără, fără. Declarațiile lui Tăriceanu pro-normalitate sunt frumoase, dar validitatea lor nu depășește, în cele mai multe cazuri, estetica limbajului. Iar în ceea ce-i privește pe mulți dintre cei pe care azi blamează șeful Senatului, multe s-ar fi rezolvat dacă Parlamentul și Constituția ar fi delimitat clar atribuțiuni și perioade de timp.
A rămâne deci „fără, fără, fără”, înseamnă a da posibilitatea celor care pot lesne specula vulnerabilități ale statului, atât din interior, cât și din exterior, să destabilizeze nu doar buna funcționare a acestuia, cât și pârghiile pe care unii oameni politici le mai au în exterior. Dar până a ne destabiliza alții, ne-o facem noi, nepunându-i la treabă pe cei potriviți sau inhibându-i când facem obsesii de a răscoli și a le interpreta trecutul. Mai simplu spus, ne „bulim” singuri tot ce am format în zeci de ani pentru a munci în interesul României, din pricina unor conflicte care nu au atât de mult de-a face cu interesele țării noastre.
Cui îi mai pasă deci de interesul național? Probabil, dacă ar fi să cuantificăm în bani, am putea spune că România pierde lunar pe puțin câteva milioane de dolari, lunar, pentru că anumiți lideri pricepuți în politică externă sunt izolați, ori în interiorul, ori în exteriorul țării. Ei nu sunt lăsați sau susținuți să-și facă treabă, adică să atragă capital, investitori sau să deschidă drumuri în exterior pentru întreprinzătorii noștri. Cine răspunde pentru aceste pierderi? Nimeni, desigur.
De pildă, dacă analizăm din punctul de vedere al politicii externe și al conexiunilor, putem face o analiză cam cât ne costă un Adrian Năstase ținut pe tușă și umilit de către o parte din proprii săi concetățeni. Nu știu câți cunosc faptul că A. Năstase este unul dintre puținii oameni care dispun de foarte bune capacități și conexiuni, în ceea ce privește relațiile externe. Cine vrea să se informeze mai pe larg, poate studia documentele din perioada de pre-aderare la NATO și la Uniunea Europeană. Mulți cred că apartenența țării noastre la aceste două structuri, cu care de altfel ne mândrim, au fost niște cadouri sau niște „efecte” ale unei cronologii post ani 2000. Nici vorbă de așa ceva. Pentru îndeplinirea acestor obiective s-a muncit enorm, atât în plan intern, cât și extern, atât prin intermediul structurilor politice, cât și a celor militare și de informații. Simplele etichete denigratoare, puse unora sau altora, nu ne vor ține de foame în anii care vor veni.
Victor Ponta ar putea fi de ajutor, dar stă degeaba pe Tușă
Un alt om care ar fi putut fi de ajutor țării și care stă degeaba pe tușă, este Victor Ponta. Nu știu câți cunosc faptul că Ponta este un excelent om de relații externe, chiar dacă nu este diplomat de carieră. De ce nu este folosit mai mult Ponta? Probabil din cauza unor chestiuni minore care țin de orgoliu. Dacă ar fi să privim statalitatea în ansamblul ei și rolul pe care fiecare om îl are în istorie la un moment dat, peste vreo douăzeci-treizeci de ani, la întrebarea „de ce nu erau valorificat unul ca Ponta în plan extern?” nimeni nu va avea un răspuns, pentru că istoria nu reține măruntele dispute din viața partidelor. Cine pierde? Răspunsul e simplu: România.
Un al treilea diplomat, de carieră, este George Maior. Sunt știute preocupările lui în domeniul relațiilor internaționale. Nu sunt mulți aceia pe care îi putem trimite în exterior, să facă demersuri diplomatice constante și împreună cu resurse din diaspora, din cultură și din alte domenii, să ajute real la îmbunătățirea imaginii țării sau la evitarea unor conflicte pentru România. Cu atât mai puțini sunt cei cu o anumită experiență instituțională, pe care să-i folosim drept emisari ai intereselor României. Și cu toate acestea, vedem cum răsar ca din pământ noi și noi teme, care amplificate repetat și „unse” cu niște emoție, ne scot din joc, unul câte unul, oameni buni pentru România.
Aceste teme, prin tăierea elanului celor care vor să facă ceva, au efect de extincție asupra întregilor demersuri diplomatice și implicit a intereselor României. E cea mai mare greșeală să-i minimizăm pe acei oameni politici care au capacitatea să vadă lucrurile în ansamblu, doar pentru că au fost prinși de viață și de carieră într-un context sau altul, care acum s-a schimbat. Este mult prea multă vendetă în politica de la noi.
Vidul care se va crea în următorii ani, în care ne diminuăm liderii din diplomație, care fac și politică sau invers, pe cei din politică ce au capacități diplomatice și relații, ne va ține într-o izolare care ne va duce spre sărăcie. Cui servește împroșcarea și sărăcirea școlii românești de diplomație?
Mai mult ca oricând președintele Iohannis trebuie să arate că poate fi un unificator de capacități și energii în interesul României și nu un actor care asistă impasibil cum toată clasa politică se auto-devorează.
Notă: Subtitlul aparține redacției iar textul integral autorului
[citeste si]
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
