Centrul Istoric al Capitalei abundă în afișe postate pe clădirile sale vechi : “Spațiu de închiriat – 104 mp”. Câte clădiri goale așteaptă să fie locuite sau reamenajate de potențialii cumpărători de spațiu imobiliar? Câți potențiali cumpărători se avântă în a închiria spații pentru afaceri sau apartamente de locuit în buricul Bucureștilor?
[caption id="attachment_199915" align="alignleft" width="304"] Garsonieră pe Strada Franceză[/caption]Adriana este o tânără salariată de 29 de ani, venită cu ceva timp în urmă din provincie în capitală. A aplicat pentru un job la o firmă privată pe care l-a luat și stă momentan la o mătușă a ei. Vrea să își găsească un apartament sau o garsonieră la un preț rezonabil, în care să se poată muta singură pe o perioadă nedeterminată de timp. Tudor, un fost coleg de liceu, aflat de ceva mai mulți ani în București, îi recomandă un apartament pe Lipscani, pe strada Blănari. Zice că îl cunoaște pe proprietar. Un italian la vreo 70 de ani, care a renunțat în a-și mai întreține amanta, oferă așa-zisul apartament spre închiriere. Cumpărat la o sumă modică, la super ofertă, în condițiile în care fostul proprietar decedat l-a lăsat moștenitorilor ce aveau urgentă nevoie de bani, străinul și-a început mica lui afacere pe Lipscani. Cu 300 de euro pe lună !
Sau cel puțin așa spera el. Cum socoteala de acasă nu se pupă de multe ori cu cea din târg, așa și Adriana a aflat că apartamentul de pe Blănari nu e de fapt un apartament, și că nici în visele lui, italianul nu ar putea scoate 300 de euro din mica antrepriză pe care ar fi vrut-o pusă pe picioare.
Dezgustată de ceea ce putut să vadă, tânăra îmi povestește în amănunt:
“Îmi dădea mie cu 220, într-un final, adică îmi făcea o favoare. El zice că e cu 2 camere, dar e o cameră în jumate cât una normală, cu un hol pătrat la intrare în care dădeai direct în dormitor. Holul era o cameră în plus pentru el.”
În apartamentul situat la etajul 6, cu vedere spre Piața Unirii, igrasia era la ea acasă. Chiar și în baia foarte mică și veche cu cadă și în balconul semi-închis, de mai puțin de-un metru lățime. Un balcon în care aflu că se distrează vecinii de la etajele superioare, aruncând cu tot felul de obiecte din sticlă, cărămizi sau pietre. Asta pentru că locatarii de la etajul 7 nu au balcon, iar cel de la care privea Andreea centrul micului Paris, era un sortiment de balcon decapotat.
“Îți dai seama? Ce contează că te plouă, că e rapăn... ai priveliște! Ce să mai.. văgăuna aia cred că a fost văruită ultima dată când a fost ridicată, prin 1900.”
[caption id="attachment_199921" align="alignleft" width="275"] Piața Unirii la asfințit[/caption]Evident a renunțat. După o oră de discuții mi-a spus că și-a luat la revedere. Sau adio pentru totdeauna. Și totuși cu un regret. “Scara blocului era contrastant de curată cu ce am văzut, liftul vechi păstrat impecabil, și ca să mai păstrezi antichitatea în așa condiții ......Păcat că apartamentele sunt cumpărate de străini care nu dau 2 bani pe istoria noastră.”
Totuși o întreb dacă mai are în gând Lipscaniul, pentru o eventuală mutare. Primesc un răspuns clar: „Dacă e un măr stricat, nu înseamnă că e toată coșarca.”
Adevărat zic eu. Și mai răscolesc prin coșarcă și dau de Flavia. Studentă în anul 2 la Facultatea de Litere. Flavia stă din încă din primul an de facultate pe strada Smârdan, la etajul 3 al unui imobil ce prezintă pericol public, cu risc seismic de gradul I. Construit în anul 1940, cu 7 etaje și cu un nr. de 31 de apartamente, Flavia se declară mulțumită de garsoniera în care locuiește singură. “ E modernă, mobila e destul de ok. L-am rugat pe proprietar să-mi pună centrală iarna trecută, era prea frig. Ce mă enervează sunt prizele astea turcești. Era să rămân de vreo două ori cu ele în mână! “
Și pe parcursul discuției noastre, își mai aduce aminte câte ceva :
“Știi ce nu-mi mai place aici? Blocul ăsta masiv, comunist, maroniu și murdărel, în care vecinii mei își lasă gunoiul în fața ușii de la scară. Anunțuri, rugăminți...degeaba. N-ai cu cine.”
Cum sunt vecinii tăi, o întreb?
„Am un italian alături, câțiva pensionari, o fată de liceu cu care m-am împrietenit la nașterea unor pisici pe scară, o doamnă care face întotdeauna mâncare la unu noaptea, de aud cratițele răsunând pe la geam mereu la aceeași oră târzie, și vreo doi tipi dubioși la vreo câteva etaje mai sus de mine, despre care am auzit că ar fi hoți. Au încercat să fure, și de câteva ori le-a mai și mers, cică.”
[caption id="attachment_200798" align="alignleft" width="155"] Pet-uri și gunoi pe Lipscani[/caption]Moment de reculegere. Întrerupt apoi de o declarație de–a ei :
“De săptămâna viitoare mă mut! Nu mai suport zgomotul ăsta infernal. În alte țări ești amendat dacă faci gălăgie după o anumită oră din noapte! Cred că mi-a ajuns. De când dă căldura și apar terasele, nu mai e de stat pe aici.“
[caption id="attachment_200799" align="alignright" width="329"] Aglomeratia și terasele din Centrul Vechi[/caption]Sunt curioasă de prețul pe care îl plătește pe chirie în aceste condiții; pentru ultima lună locuită probabil acolo, îmi spune că 150 euro. Un preț mic pentru restul garsonierelor capitalei.
Dar oricum, un preț incomparabil cu cel al chiriilor pentru spațiile comerciale, care pornește undeva de la 3000 de euro/ lună pentru 104 mp și poate ajunge chiar și la 14.000 euro lunar pentru 600 mp împărțiți pe 3 nivele. Criteriile de selecție ale clienților constau în general în poziția bună sau foarte bună pe care o oferă brokerul imobiliar în Centrul Istoric, un trafic pietonal intens și vadul comercial, ce poate asigura comerciantului o clientelă numeroasă și o afacere prosperă.
Rămâne la libera alegeră dacă vă hotărâți că merită sau nu să luați spațiu în chirie aproape de km 0 al României, chiar în cea mai centrală și aglomerată zonă a Bucureștiului.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
